Un articol excelent despre infatigabila, penibila, telenovelistica şi periculoasa epoee a glossy-marxismului post-comunist. Trendul? Ni-l prezintă Călin Andrei-Mihăilescu, semnatarul articolului: “Pentru Vest, a fi estic e o eroare, şi nu oroarea de-a fi trăit sub Marx. Iar noilor, imberbilor supiranţi marxişti din Est le e cîrmaci Marxul ideal al Vestului: a fi marxist e-a fi occidental şi bestial.”
Citiţi-l!…Oricând vă puteţi trezi cu un Marx ieşindu-vă din buzunar, rânjind şi explicându-vă că genocidul roşu a fost doar un accident minor, o lipsă de maturitate profesională…
Ţineţi o zi post negru, nu-i nevoie de mai multe, citiţi câteva pagini din Despre înşelare de Sf. Ignatie Brincianinov, apoi uitaţi-vă la filmul ăsta, Songs from the second floor, şi veţi observa care este finalitatea exhibiţionismului contracultural alpostmodernităţii, ce flagel poartă în suflet omul post-Nietzsche, de ce preferăm să fim proşti, cretini, imbecili, artişti sau intelectuali, de ce natura umană tinde spre comoditatea autodistrugerii…
Songs from the second floor- Roy Andersson
…şi ce vrea să zică U.N.K.L.E. cu această melodie:
A fost o vreme în care Mircea Dinescu putea fi girat drept un apărător al valorilor democratice, mai ales în contextul în care, până la căderea hidrei roşii, s-a dovedit a fi un militant fervent al protestului anti-comunist. Numai că, odată cu sfârşitul terorii ceauşiste, Mircea Dinescu (considerat de Radio Europa Liberă un “erou al conştiinţei naţionale”), s-a transformat subit într-unul dintre cei mai pernicioşi saltimbanci ai circului mediatic românesc. Ca să fiu sincer, niciodată nu l-am simpatizat pe Mircea Dinescu. Motivul? Caracterul lui histrionic, faptul că de fiecare dată a fost dispus să joace ţonţoroiul oriunde a simţit aburul piperat al ciolanului şi faptul că, fără cea mai mică reticenţă, a îmbrăcat haina zdrenţăroasă a cinismului amoral. Mai exact, faptul că a ales să-şi avorteze tona de talent scriitoricesc pe altarul funcţiei de menestrel-majordom al Cotroceniului… şi pe vremea lui Iiescu, şi pe vremea lui Constantinescu, şi pe cea a primei preşedinţii băsescine.
Istoric vorbind, în cazul lui Mircea Dinescu consider că avem de-a face cu drama standard a proletariatului. Adică, dă-l în mă-sa de prinţip că îmburghezirea-i scopul! Antropologic analizând situaţia, lucrurile stau simplu: Mircea Dinescu, bahicul nostru apostol şi amoraş al poantei, pare a fi doar un şmecheraş ofticos cu avânturi de ciocoi.
“Nu trebuie să ne comportăm ca nişte ucigaşi în serie. Politicienii nu sunt nişte killeri profesionişti, ci nişte oameni care trebuie să înţeleagă societatea în care trăiesc şi să o reprezinte. Dacă nu reuşesc, trebuie să plece acasă”, a declarat acum două zile Cristian Preda. În opinia mea, Preda a esenţializat într-atât de minuţios şi de limpede finalitatea politicii, încât până şi o maimuţă trepanată ar trebui să înţeleagă că un stat nu poate avea pretenţii la progres moral, istorie şi imagine externă, atâta timp cât scoate la înaintare plutoane întregi de arendaşi, combinagii, mardeiaşi, repetenţi, mocangii, tarabagii şi sifonari. Şi pentru că am înşirat toate aceste “branduri” fertile, nu mă pot abţine să nu fac un scurt popas şi în fanariotismul aleşilor noştri.
Ascultând înregistrările în care mujahedinul din CJ, alias Bunea Stancu, acuza redacţia “Obiectiv” că ar fi aservită nu ştiu căror interese obscure, am avut pentru prima oară senzaţia că în mintea lui Stancu s-a inculcat viermele nesiguranţei. Mai exact, lui Bunea Stancu pare a-i fi frică. Nu ştim de ce, nu ştim de cine – în orice caz nu de Dumnezeu – dar cert este că megalomania ţărănească cu care-şi promova până de curând “virilitatea” politică, începe uşor să ia forma unei disperări, ca şi când l-ar apăsa ceva mai mult decât politica, ceva ce se află în spatele politicii şi care, poate, cântăreşte multe contracte dubioase. Cel puţin asta se simte în “aer”.
Mircea Mihăieş scrie, cu binecunoscuta-i rigoare pamfletară, în ediţia de astăzi a Evenimentului Zilei despre fricile lui Mircea Geoană şi despre noul schelet al “karmei” sale politice: disperarea ezoterică.
” Mă uit la text şi primele posibilităţi la care mă gândesc sunt: 1. omul e dus cu pluta; 2. nu şi-a revenit din excesele bahice de la Crăciun şi Anul Nou; 3. o fi având informaţii sigure; 4. asta ar vrea el să se întâmple în România; 5. e prost.
Însumate, ipotezele nu conduc neapărat la Mircea Geoană. Şi totuşi, despre el e vorba. Inspirat, ca de obicei, (încă) liderul PSD n-a găsit altceva de spus despre proiectul bugetului de stat decât că reprezintă „sămânţa războiului civil”. E drept că ne găseam într-o zi de 13, e drept că tiribomba e singura armă ce i-a mai rămas politicianului care în campania prezidenţială ne-a arătat ce poate, e drept că ştim cu toţii cât de inteligent.
Sigur că a doua zi a venit – la fel de îmbrobonat de sudoare ca în timpul vizitei la Vîntu – cu explicaţii, nuanţări şi atenuări. S-a înţeles din bolboroseala-i râncedă că de vină ar fi „năclăiala” de după alegerile pentru Cotroceni. Să-l creadă Iliescu. De vină e iresponsabilitatea tot mai accentuată a acestui politician şi lipsa de realism ce-i iese agresiv prin pori. De fapt, omul n-a făcut decât să spună public ceea ce trăieşte în particular. Pentru că dacă e vorba de un război civil, el s-a declanşat deja în interiorul PSD-ului. Când Deng Xiaopingul de serviciu al neocomunismului românesc, Ion Iliescu, trâmbiţează în gura mare că-l susţine pe Năstase, înseamnă că lucrurile sunt tranşate.”
O analiză perfectă a focarului oligarhic românesc şi a afinităţii selective a exponenţilor lui. Semnatarul: H.R. Patapievici. În ediţia de astăzi a Evenimentului Zilei.
” Ceea ce i-a calificat pe câţiva oameni de afaceri români avizi de putere şi bani să devină oligarhi în toată puterea cuvântului a fost o lovitură de geniu: exercitarea unui control lipsit de responsabilităţi asupra statului prin controlarea opiniei publice. Cum opinia publică, în societăţile postmoderne, se formează aproape în exclusivitate la televizor, ideea a fost de a controla din interior toată presa de mare audienţă.
Acest obiectiv nu putea fi atins fără cartelarea câtorva oligarhi puternici (scuzaţi pleonasmul!). La noi, inovaţia este dublă: oligarhii posedă toate televiziunile de rating; oligarhii sunt cartelaţi. Teza mea este că, trecând prin etapa a doua, oligarhii români au încetat de fapt să mai fie doar oligarhi – deoarece şi oligarhii evoluează pe o piaţă concurenţială şi sub anu mite constrângeri statale ori cezarice (vezi Rusia). Ei aspiră, prin cartelare, să formeze o cupolă a oligarhilor care să joace faţă de statul pe care doresc să îl controleze rolul unui adevărat stat suprapus.
Dominându-ne statul, oligarhii noştri vor să-şi constituie nu un stat în stat, ci să se constituie într-un stat al statului. “
Ori de câte ori trec peste poezi lui Virgil Mazilescu, nu contenesc să fiu frapat de bizara linearitate a agoniei lui muzicale ( un detaliu foarte interesant în lirica mazilesciană, nu doar ca material psihanalitic), o linearitate în totală disonanţă cu restul “mecanismelor” sale agonale – deşi acţionează toate în acelaşi timp formând o teribilă armonie – , al căror numitor comun este o etică a fracturii. De aceea mă gândesc că cel mai potrivit compozitor pentru tribulaţiile lui Mazilescu ar fi Angelo Badalamenti, plăsmuitorul oficial al metastazelor grotesc-fantasmatice, ca “excitaţie” a subconştientului, din filmele lui David Lynch. Deci, să intre în scenă Virgil Mazilescu şi Angelo Badalamenti: Read the rest of this entry »
Poate cea mai exactă compilaţie ce decriptează “greaţa” acestui Apocalips rentabil, cu o tonă de talent în spinare ( succesoman - după cum a vrut să ne informeze - doar de amorul neantului ), dar o minte sclipitoare ( şi în sensul creaţiei, şi în cel al “involuntarei” diagnostici prin repulsie ) care a fost Sartre:
Lucian Raicu:
“Revelator la maximum este cazul lui J.-P. Sartre. Punctul de pornire al carierei sale ( privit cu ironică stupefacţie Les mots ) este un triumf al gratuităţii, al iresponsabilităţii morale, al scrisului << în sine >>. Micul Sartre e un scriitor format, ajuns la blazare. El n-are nimic de spus, dar ştie să scrie. Tot imitând cărţile citite, tot respirând ambianţa de cultură a familiei, tot vrând să facă plăcere celor din jur şi să ilustreze, pentru că este tare ambiţios ( aşa va rămâne, în ciuda radicalei schimbări înregistrate în <<concepţia>> sa literară ), devine stăpân pe cuvinte, un maestru precoce, cât se poate de antipatic. Nu are importanţă ce scrie, totul este să scrie bine. Ajuns scriitor adevărat, se îndepărtează cu nespusă oroare de cel ce a fost: un mic monstru al ambiţiei literare gratuite şi devine cel mai înverşunat partizan al literaturii responsabile; al bine-cunoscutei <<angajări>>. La fel de obsedat însă de realizare. Şi de cuvinte! Fascinaţia sa pentru Flaubert spune ceva.” Read the rest of this entry »
Un tulburător şi frust apel la memorie. Citiţi despre el în editorialul semnat de Cristian Robu-Corcan în Obiectiv -Vocea Brăilei:
“Este titlul unei cărţi a lui Alexandre Dumas. Apropierea pare nimerită pentru că, în esenţă, dincolo de istorie şi aventuri, romanul lui Dumas rezumă faptul că idealul, chiar şi după 20 de ani, n-a murit. Cam acelaşi lucru se întâmplă şi în România de azi, dar cu unele nuanţe care merită a fi subliniate.
Decembrie 1989 a adus pe stradă o categorie largă de oameni. Unii nu ştiut exact de ce au ieşit. Alţii au fost doar curioşi. Au fost şi unii care au cărat acasă tot ce le-a picat în mână. Dar majoritatea a fost compusă din oameni care s-au dus să moară pentru un ideal. Nu foamea şi frigul i-au înspăimântat, ci interzicerea conştiinţei, interzicerea libertăţii de a gândi şi de a simţi. Nu dorinţa de a avea trei frigidere şi şase automobile i-a determinat să-şi pună viaţa la bătaie, ci imposibilitatea de a mai suporta minciuna şi acea gravă falsificare a însăşi noţiunii de viaţă. Cei care au luptat şi au murit în Revoluţie, cei care au luptat şi au rămas infirmi, cei care au luptat şi, astăzi, sunt uitaţi pe undeva, pe la periferia istoriei, reprezintă esenţa acestui popor în forma lui ideală, netrucată de interese meschine, scopuri scârboase şi interese oculte. Pe aceşti oameni care dau o bună legitimitate acestui popor nu-i cunoaşte aproape nimeni. Şi nici nu sunt mulţi care ar vrea să-i cunoască. Idealul, pentru cei care n-au auzit de aşa ceva, este de neînţeles.”
Publicat de Liviu Stan 
