Etajele

Sunt multe povești care nu-și vor găsi locul în eforturile de conservare a brutalismului în Europa de Est, ci vor fi sortite uitării. Mă gândesc la anumite reverii aventuriere ale vieții în blocurile comuniste.

Verile copilăriei mi s-au depus cel mai acut în amintire. Orele prânzului, când în apartamente se lăsa picoteala siestei și tăbliile cu „Păstrați liniștea…”, iscălite cu pensula de câte un vecin în garaj și bătute în cuie la toate etajele deasupra panoului electric, căpătau relevanța unui hrisov împărătesc.

Afară, soarele ardea într-un vortex, dar zăpușeala nu îndrăznea să sfideze granița grătarului de șters tălpile de la intrarea blocului. Dincolo de ușile masive din fier, marmura comunistă cu picățele din pardoseală degaja o răcoare odihnitoare, ce făcea front comun cu somnolența amiezii.

O întâmplare cu Maradona

Prin 2011, într-o călătorie în Italia, am ajuns în Sicignano degli Alburni, un orășel medieval din provincia Salerno răsfirat într-un iureș de străduțe în valea Tanagro. Am stat la un domn care își transformase micuța casă din granit într-un soi de pensiune. Dar nu-i mai rețin numele. Cred că Francesco îl chema. Avea o figură cabalină de-a dreptul somptuoasă.

Ajunsesem la el răcit cobză, mă păcălise vremea un pic mai jos pe hartă, în umezeala schizofrenă de ianuarie din Napoli. Așa că cele trei zile pe care le-am petrecut la poalele Munților Alburni au avut ceva de concediu la sanatoriu, pluteam într-o stare plăcută de sfârșeală. Francesco avea o mână iscusită de bucătar, iar eu o poftă de mâncare pe măsură.