Am revăzut Point Blank, capodopera hard boiled cu care John Boorman rupea gura târgului în anii 1960, când făcea saltul din industria cinematografică britanică într-un Hollywood pregătit în sfârșit să deschidă larg porțile experimentalismului. Mai mult, pentru Point Blank, Boorman a primit chiar dreptul de final cut și a profitat din plin de acest lucru, obținând un produs magnific de estetism destabilizator într-un cinema american saturat de epigoni. Mixând original diverse tactici compoziționale de cinéma vérité, cu aluzii poematice, regizorul britanic aducea în „Noul Hollywood” sarea și piperul unui moment revoluționar de tip Antonioni.
Narațiune non-liniară, fragmentarism prelucrat prin tertipuri suprarealiste, manipularea tehnicii vis-în-vis, folosirea abundentă și abuzivă a tăieturii eliptice de cadru, disonanțe audio-vizuale, delicii de serialism și concrete music, disjuncția dintre imagine și sincronizarea sunetelor. Doar câteva detalii dintr-un thriller metafizic în care durul/pietrificatul/chirurgicalul Lee Marvin, intrepretându-l pe Walker, pornit într-o odisee a răzbunării prin măruntaiele Americii corporatiste, impune noi standarde în aventurismul kafkian. Iar la acest capitol Philip H. Lathrop, care i-a fost director de imagine, a avut o contribuție vitală. Lathrop este omul care a făcut inconfundabilă amprenta estetică a lui Orson Welles.
Totodată, Boorman prefigurează în Point Blank intrarea în scenă a seriei Dirty Harry și a obsesiei meteo pentru cerul albastru cobalt și pentru reflexiile solare în suprafețe de crom, precum și a odelor urbane aduse modernismului arhitectural în filmele polițiste ale deceniului 7. De asemenea, găsim aici și germenii scenografiei pulp-onirice care, peste câțiva ani, avea să capete în cinematografia lui Dario Argento o veritabilă hermeneutică ocultistă. Ba, pe filieră cromatică, în dialectica luminii și umbrei, se pare că și Nicolas Winding Refn, mare degustător de Dario Argento, explorează masiv moștenirea lui Boorman în Only God Forgives (2013).
La 53 de ani de la premieră, Point Blank, chiar și contextualizat istoriografic la sânge, își păstrează vigoarea, dar mai ales o prestanță neștirbită de meteorit.
Liviu G. Stan 