Jr.

Tarkovski a lăsat în urmă nu o operă, ci o orbită. Meditațiile sale pe tema imaginii-timp, așa cum au fost transpuse cinematografic, au creat un monopol peisagistic în SF-ul metafizic. Cum să mai filmezi schele oxidate și clădiri părăsite, pereți mucegăiți și nămoluri învăluite în ceață fără să fii tarkovskian, fără să nu te revendici din Călăuza? Nu, nu prea ai cum să eviți asta. Și nici nu văd vreun motiv pentru care ar trebui s-o faci. Moștenirea SF a lui Tarkovski nu se cere înfrântă într-un meci al originalității. Ce să înfrângi? O genealogie? N-ai cum. O parte de vorbire din limbajul universal al cinemaului? Ar fi absurd. Rusul va fi mereu acolo, inevitabila și grandioasa notă de subsol.

Point Blank

Am revăzut Point Blank, capodopera hard boiled cu care John Boorman rupea gura târgului în anii 1960, când făcea saltul din industria cinematografică britanică într-un Hollywood pregătit în sfârșit să deschidă larg porțile experimentalismului. Mai mult, pentru Point Blank, Boorman a primit chiar dreptul de final cut și a profitat din plin de acest lucru, obținând un produs magnific de estetism destabilizator într-un cinema american saturat de epigoni. Mixând original diverse tactici compoziționale de cinéma vérité, cu aluzii poematice, regizorul britanic aducea în „Noul Hollywood” sarea și piperul unui moment revoluționar de tip Antonioni.

Yuri Bykov

Moștenirea lui Aleksei Balabanov este dusă mai departe în cinematografia rusă de Yuri Bykov. Dar nu din poziția unui continuator al esteticii neorealiste balabanoviene. Concret, este o suplimentare de forțe într-o investigație de „cârtiță” a unei facțiuni a regizorilor ruși din generația 1990-2000, condusă de Balabanov, în subteranele corupției putiniste.

Într-un fel, de la debutul său în lungmetraj cu „A trăi” (2010) și până la recentul film, „Paznicul” (2019), Bykov lucrează la unul și același film, amestecând situațiile ca-n variațiunile unui cub rubik.