Jr.

Tarkovski a lăsat în urmă nu o operă, ci o orbită. Meditațiile sale pe tema imaginii-timp, așa cum au fost transpuse cinematografic, au creat un monopol peisagistic în SF-ul metafizic. Cum să mai filmezi schele oxidate și clădiri părăsite, pereți mucegăiți și nămoluri învăluite în ceață fără să fii tarkovskian, fără să nu te revendici din Călăuza? Nu, nu prea ai cum să eviți asta. Și nici nu văd vreun motiv pentru care ar trebui s-o faci. Moștenirea SF a lui Tarkovski nu se cere înfrântă într-un meci al originalității. Ce să înfrângi? O genealogie? N-ai cum. O parte de vorbire din limbajul universal al cinemaului? Ar fi absurd. Rusul va fi mereu acolo, inevitabila și grandioasa notă de subsol.