Cărțile mele

„Filip Manakis: o poveste europeană”, Ed. Fractalia, 2019

Un bătrân se cațără pe statuia lui Prometeu de la Barajul Vidraru și vorbește lumii despre o viziune. O călăuză bântuie cu un flaut printr-o pădure stranie în care se află o stație radar. Undeva, o trupă de mercenari numită „Vrăjitorii” terorizează populația unui ținut. Camioane Kamaz, ceață și văi. Un război începe. Care este punctul de legătură al acestor detalii disparate? El, Filip Manakis, un reporter cu o predilecție pentru o anumită dimensiune a istoriei.

Utilizând un colaj insolit de stiluri, romanul ne poartă într-o odisee spre rămășițele Poveștii Europei.

Încă un roman marca Liviu G. Stan. De data aceasta, cel mai bun. Nu numai cã are savoare şi pitoresc, precum mai înainte, dar acum ne îmbie un ilogism absurd, umor caustic, erudiţie în echipament militar, erudiţie în problema Balcanilor contemporani, abisalitãţi psihologice, conspiraţii de maxim suspans. Fãurirea frazelor se foloseşte de matrițe multiple. Deşi romanul este şi un curs de scriere jurnalisticã, autorul are ştiinţa de a nu deveni fad, ori bombastic, ori preţios. Dreapta mãsurã e în toate paginile. Un suflu nou adus de un scriitor care a trãit, nu a simulat, şi care se documenteazã serios în vederea fãptuirii artistice. De unde şi personajele credibile, puternic creionate în bizareriile şi luptele lor.

FELIX NICOLAU

„Casele vor uita”, Ed. Fractalia, 2016

Andrei Viman este un scriitor ratat, profesor de limba română într-un liceu cu profil industrial. Însă în spatele acestor repere cenușii se află adevărata lui viață. Noaptea, când întregul oraș doarme, acesta umblă prin casele oamenilor, dar nu ca un spărgător. Este aventura nocturnă a unui arheolog bizar: Viman studiază „patrimoniul” de intimitate al locuințelor.

Într-o noapte, povestea se complică după ce bărbatul găsește plutind pe Dunăre o femeie. Vie, nu moartă. Intrarea în scenă a Marei aprinde fitilul unui thriller neo-noir în care nimic nu este ceea ce pare a fi.

Liviu G. Stan reprezintă, în opinia mea, un tip de prozator tot mai rar întâlnit în literatura noastră actuală. El nu se mulțumește să exploreze realitatea. Merge mai departe, o inventează. Cadrul real, inclusiv în sens geografic, e lăsat în urmă, fără să fie anulat, fiind umplut, încărcat, uneori până la preaplin, cu produsele textuale ale unei imaginații stilate, beletriste în cel mai bun sens al termenului. Liviu G. Stan nu aleargă după cititor cu formule anecdotice și psihologice prizate astăzi. Preferă să-i propună acestuia ficțiuni lucrate cu minuție și cu vervă.

DUMITRU BĂDIȚA

Camera de filmat fără trup a lui Liviu G. Stan înregistrează metodic o lume brăileană veche, misterioasă şi ameninţătoare, ori doar derizorie. Împletirea unor tehnici narative hibride creează decorul bulversa(n)t, în care se pot reconsidera concepte şi structuri. Monologul sudat cu interviul, metaromanul şi scanarea astrocitelor cu predispoziţii artistice conturează o lume-insectar, autoscopică şi teribil de literaturizată. Noroc cu ghiduşiile şi inserţiile multiculturale de spaţiu levantin. Când se ajunge la miniexpuneri despre comunism şi detalieri ale lumii postcomuniste, ruinate şi bălărite, începem să degustăm atât partea eseistică, cât şi vâltorile vieţii dunărene ale lui Andrei Viman şi ale Marei. În pofida intertextualităţii pretenţioase, „Casele vor uita” e un roman plin de viaţă melancolică, de inteligenţă regizorală şi de originalitate analitică.

FELIX NICOLAU

„Sânge de pasăre pe haine”, Ed. Herg Benet, 2014

Regizorul Dawid Jarek sosește în România pentru a turna un film despre trecutul misterios al mamei sale, Irena. În iarna întunecată și stranie a Brăilei, îi revin în tonuri intense amintirile crimei petrecute într-o pădure din Polonia, crimă care i-a mutilat copilăria. Iadul lăuntric îl poartă pe Jarek asemenea unei fantome prin propria dramă de familie, între Polonia comunistă şi România contemporană.

Un roman alert și introspectiv despre slăbiciunile umane, iubire, iertare, revoltă, acceptare, înfrângere, copilărie și maturizare.

În „Sânge de pasăre pe haine” naraţiunea explozivă este dublată de un epic dens. Între halucinaţie, haos şi corporalitate vâscoasă, realul respiră sacadat, împrumutând, pe alocuri, răsuflarea unui copil încremenit care priveşte ororile lumii interioare a omului. Lanţul generaţiilor şi ţesătura complexă a transfigurărilor trasează, cu fermitate, un desen febril, puternic şi, paradoxal, auster în luxurianţa lui descriptivă. E semnul unei rigori etice de atitudine care reface cu acribie traseul originar şi complet al speciei literare, cu dorinţa de a o anula complet şi pentru a o redefini cu o privire onestă asupra trecutului. Inserţiile experimentaliste cad natural în context, aşa cum faptele, indiferent de sensul lor, ţes lumi viitoare. Totul e dorinţă şi regret, adică viaţă şi moartea care ne atrage în ea. „Sânge de pasăre pe haine” păstrează ceva din paloarea indefinitului post-tenebras, conţinând acel efort remarcabil şi uluitor de a reţine ceea ce nu este întuneric în tenebre şi nici strălucire oarbă în lumină.

Liviu G. Stan – un debutant care pare a-şi fi scris primul roman ca pe ultimul, cu câteva luni înainte de moarte, când totul încetează să existe şi totul începe să se adune din ecoul nesfârşit al imaginilor, sunetelor şi gândurilor.

CRISTIAN ROBU-CORCAN