Etajele

Sunt multe povești care nu-și vor găsi locul în eforturile de conservare a brutalismului în Europa de Est, ci vor fi sortite uitării. Mă gândesc la anumite reverii aventuriere ale vieții în blocurile comuniste.

Verile copilăriei mi s-au depus cel mai acut în amintire. Orele prânzului, când în apartamente se lăsa picoteala siestei și tăbliile cu „Păstrați liniștea…”, iscălite cu pensula de câte un vecin în garaj și bătute în cuie la toate etajele deasupra panoului electric, căpătau relevanța unui hrisov împărătesc.

Afară, soarele ardea într-un vortex, dar zăpușeala nu îndrăznea să sfideze granița grătarului de șters tălpile de la intrarea blocului. Dincolo de ușile masive din fier, marmura comunistă cu picățele din pardoseală degaja o răcoare odihnitoare, ce făcea front comun cu somnolența amiezii.

Îmi scoteam călcâiele din papucii cu scai și puneam talpa pe marmură, pregătindu-mă de înfruntare. Apoi, dezlipind sigiliul de scai și prinzându-l ca un garou, îmi făceam din papuci cotiere. Îmi frecam palmele de trepte, umplându-mi-le de praf, ca să fiu sigur că nu-mi vor aluneca din cauza transpirației.

Cât timp scara se golea la prânz de prezența vreunui vecin, adoram să mă cațăr între balustrade până la ultimul etaj.

De sus, un con de semiobscuritate cobora vaporos, ca un fascicul de raze proiectat prin ferestrele unui templu, prin spirala dreptunghiulară compusă de balustrada cu gratii subțiri și îmbrăcată într-un material negru, cauciucat și rugos. În acest con puteau fi depistate diverse nuanțe luminescente, în funcție de becurile de la fiecare etaj. Majoritatea becurilor, închise în carcasele lor ca niște colivii, pline de pânze de păianjen, erau oarbe, degajau o lucoare gălbuie, ca și când ar fi fost niște firide în care tremura fitilul unor candele. Această uniformitate ascetică era însă întreruptă agresiv la etajul 4 de șase neoane albe care împrăștiau parcă lumina antiseptică a unui laborator biochimic.

Și începea escalada. Îmi închideam pumnii în jurul gratiilor balustradei și urcam pe lateral, punându-mi talpa pe marginile treptelor.

Fiecare etaj corespundea în imaginația mea unei probe de joc video, iar vecinii erau ființe cu superputeri a căror misiune era să mă împiedice să ajung la capătul traseului.

La etajul 1 locuia George, DJ-ul cartierului, tipul ăsta încingea cele mai tari petreceri rave din fața scării, nestingherit de țipetele vecinilor. În una dintre expediții, când mă apropiam de teritoriul lui, deasupra balustradei s-a ițit căpățâna lui tunsă militărește, cu un rânjet sardonic, și deodată întregul corp mi-a fost zguduit de decibelii unei boxe uriașe de magnetofon Akai, lipită de balustradă, din care răsuna „No Good” de la Prodigy. Valurile asurzitoare îmi forțau timpanele, m-au făcut să țip de durere și să calc în gol la un pas de-a mă prăbuși în vidul de sub mine. Însă m-am redresat în ultima clipă și dintr-un salt agil m-am legănat cu o mână atârnată de-o gratie, în timp ce cu celălalt braț am scos de la spate un Smith&Wesson 29, exact ca cel folosit de Clint Eastwood în „Dirty Harry”, și-am descărcat foc după foc în difuzoare până când vacarmul a încetat.

La etajul 2 m-am înfruntat cu Domnul I. Abțiguit bine, cu obrajii ciupiți de psoriazis, client fidel al bodegilor de lângă șantierul naval, sculer-matrițer în tinerețe, mi-a atacat degetele. Și-a desfășurat lângă balustradă trusa de scule, de unde a scos un patent și-o cheie franceză. Înarmat cu ele, s-a năpustit pe trepte și a început să lovească în gratii, căutând să-mi sfredelească monturile degetelor și obligându-mă, pentru a mă feri, să sar de pe-o parte pe alta a balustradei. Dar pe cât de repede încercam eu să înaintez în salturi, pe-atât de repede se mișca și el de pe-o parte pe cealaltă, încât de cum îmi încleștam degetele de gratiile balustradei de pe partea dreaptă, loviturile uneltelor apăreau imediat cu scântei la câțiva milimetri de mine și trebuia să mă împing cu tălpile în marginea treptei și să revin pe partea stângă. Timp în care brațele îmi slăbeau, picioarele creșteau în greutate și abisul îmi pendula sub tălpi așteptând să cad dintr-o clipă în alta. Fix în momentul în care Domnul I. era pe cale să mă arunce în gol, cu un ultim strop de energie m-am agățat cu ambele mâini de gâtul lui și dintr-o tracțiune l-am mușcat de nas – mi-am înfipt cât am putut de tare dinții. Totul a durat mai puțin de trei secunde. Urletul lui de durere a răsunat în zeci de ecouri sub mine, urmat de patent și de cheia franceză, pe care le-am auzit cu o claritate absolută izbindu-se de podea.

Și tot așa.

La etajul 3 mă înfruntam de obicei cu F.M. de la „Gaze”. Acesta avea o boală de piele, i se decojea epiderma ca la șerpi. De fiecare dată, ieșea cu o tăviță și încerca să verse peste mine o ploaie de pielițe. Trebuia să mă feresc de solzii lui, deoarece săpau în carne ca smoala clocotită. Iar la etajul 4: dădeam lupta finală cu Marțafoiu, vestitul alconaut care semăna la mutră cu Victor Newman din „Tânăr și neliniștit”. Mustața lui de spahiu mă aștepta deasupra balustradei; însoțită, lângă obraz, de sclipirea unei lame de topor. Toporul cu care, în realitate, Marțafoiu, când se îmbăta muci, pleca s-o ia pe nevastă-sa de la muncă. Din fericire, nu l-a folosit niciodată ca să producă o știre horror.

Liane de Amazon au curs peste balustrada asta. Cascade. Pereți de ghețari. Rădăcini noduroase ieșind din huma jilavă a unei scorburi gigantice, de mărimea unei caldeire, în care coboram cu inima în gât și cu ferma convingere că acolo jos aveam să găsesc o unealtă ciudată de provocat cutremure în cartier.