Prin 2011, într-o călătorie în Italia, am ajuns în Sicignano degli Alburni, un orășel medieval din provincia Salerno răsfirat într-un iureș de străduțe în valea Tanagro. Am stat la un domn care își transformase micuța casă din granit într-un soi de pensiune. Dar nu-i mai rețin numele. Cred că Francesco îl chema. Avea o figură cabalină de-a dreptul somptuoasă.
Ajunsesem la el răcit cobză, mă păcălise vremea un pic mai jos pe hartă, în umezeala schizofrenă de ianuarie din Napoli. Așa că cele trei zile pe care le-am petrecut la poalele Munților Alburni au avut ceva de concediu la sanatoriu, pluteam într-o stare plăcută de sfârșeală. Francesco avea o mână iscusită de bucătar, iar eu o poftă de mâncare pe măsură.
Mi-a spus că jucase fotbal în tinerețe în liga a doua. La un moment dat, în dimineața nr. 2, în timp ce pălăvrăgeam la micul dejun, într-o engleză de mafioți ucraineni, despre asasinarea lui Aldo Moro, Francesco mi-a făcut semn să tac și m-a întrebat în șoaptă, ferindu-și gura în dosul palmei:
— Vrei să vezi paradisul? Vino cu mine.
La capătul holului, o încăpere dominată de o ușă masivă de lemn, cu incrustații bucolice și cu o clanță filigranată iberic. A vârât cheia în yală.
— Ăsta e paradisul.
Aprinsese lumina. Și imitația de candelabru din tavan făcea inventarul unui adevărat altar. Zeci de postere de toate dimensiunile, replici ale tricourilor de la naționala Argentinei, Napoli și FC Barcelona. Maradona șutând, Maradona driblând, Maradona urlând la cer. Iar în mijlocul acelei euforii idolatre trona o poză înrămată: Francesco tânăr și Maradona, cu un braț aruncat frățește pe după umerii muritorului.
— Aici a dormit Zeus. În patul ăsta. A umblat prin casă încălțat cu șosetele mele.
Îmi vorbea tot în șoaptă, de parcă un semiton puțin mai ridicat ar fi destrămat nălucirea pe care izbutise s-o țină captivă atâția ani în acel dormitor.
Liviu G. Stan 