Jr.

Tarkovski a lăsat în urmă nu o operă, ci o orbită. Meditațiile sale pe tema imaginii-timp, așa cum au fost transpuse cinematografic, au creat un monopol peisagistic în SF-ul metafizic. Cum să mai filmezi schele oxidate și clădiri părăsite, pereți mucegăiți și nămoluri învăluite în ceață fără să fii tarkovskian, fără să nu te revendici din Călăuza? Nu, nu prea ai cum să eviți asta. Și nici nu văd vreun motiv pentru care ar trebui s-o faci. Moștenirea SF a lui Tarkovski nu se cere înfrântă într-un meci al originalității. Ce să înfrângi? O genealogie? N-ai cum. O parte de vorbire din limbajul universal al cinemaului? Ar fi absurd. Rusul va fi mereu acolo, inevitabila și grandioasa notă de subsol.

ISHIKAWA (flash fiction)

Cândva, Ishikawa era un fagure în burta mamei, acum este un fugar trădat de zei; prima împlântare este întotdeauna cea mai anevoioasă, chiar și pentru un mercenar experimentat, senzația cărnii străpunse induce o scurtă timorare brațului încordat; însă după ce tăișul se retrage, nervii se desfac din ezitarea mușchiului și, încălziți, se prelungesc ca niște rădăcini nevăzute în obiectul morții, devin una cu lama; Ishikawa împinge cu talpa stomacul spintecat, corpul greu al luptătorului cade pe spate, iar sub lumina lunii duşmanul îi pare, preţ de-o secundă, o momâie de fildeș; piciorul pică în fandare: ninjato a oprit deasupra creștetului raza unei alte lovituri, ivită de niciunde din vedeniile nopții; Ishikawa se desprinde cu agerimea unei vietăți fabuloase: mono-uchi, hasaki, boshi – cele trei trepte sacre ale tăișului despică gâtul fratelui de castă, aruncându-i din cavitate o vână de lichid întunecat; Ishikawa fuge, tălpile în jika-tabi răsună în văzduhul de cetină; până când bezna începe deodată să foșnească pretutindeni și zeci de uniforme negre pornesc după el duse de vântul lui Izanami; Ishikawa ştie că-n direcţia spre care fuge îl vor aștepta alţi şi alţi războinici, e doar o chestiune de secunde până când se va arunca cu pieptul înainte spre ceea ce i-a fost scris în legea lui Mikkyo; eu, Ishikawa, nu mai sunt o făptură, eu, Ishikawa, voi deveni un spirit, un construct ezoteric; a început: măşti aurii se întrupează din negrul cedrilor; genunchiul lui Ishikawa se apropie de pământ, goana lui este o panteră şi Ishikawa îşi face loc printre lame, în mişcări ce stârnesc aşchii de lumină în tăişurile pe sub care se strecoară; le aude bătăile inimilor prin metalul călit în cuptoarele lui Kagutsuchi; recunoaşte numele după iuţeala sau viclenia stilului: îl decapitează pe Nagato, îi amputează braţul lui Goemon, îi retează un picior lui Hanzo; sabia se întoarce în teacă, două seceri apar în mâinile lui, în timp ce Ishikawa urcă acum valea, zburând printre stânci, şi, ajuns sus, le înfige din săritură în ochii lui Kotaro, care, cu o ultimă respiraţie, să agaţă de Ishikawa şi, îmbrăţişându-şi fiul, îl trage cu el peste margine, în prăpastie, în iubire, înainte de minutul naşterii.

Point Blank

Am revăzut Point Blank, capodopera hard boiled cu care John Boorman rupea gura târgului în anii 1960, când făcea saltul din industria cinematografică britanică într-un Hollywood pregătit în sfârșit să deschidă larg porțile experimentalismului. Mai mult, pentru Point Blank, Boorman a primit chiar dreptul de final cut și a profitat din plin de acest lucru, obținând un produs magnific de estetism destabilizator într-un cinema american saturat de epigoni. Mixând original diverse tactici compoziționale de cinéma vérité, cu aluzii poematice, regizorul britanic aducea în „Noul Hollywood” sarea și piperul unui moment revoluționar de tip Antonioni.

Du-te la Tomșa!

Unul dintre romanele nedrepățite ale lui 2019 a fost cel al lui Șerban Tomșa, Casa noastră cea de toate zilele (Ed. Tracus Arte). Asta ca fapt divers. Iar în trena acestui roman, prozatorul a strecurat, la mică distanță, și un volum de povestiri, Ninge la Iasnaia Poliana (Ed. Paralela 45, 2020), și acesta tot pe sub radarul criticii.

Aidoma precedentei cărți de proză scurtă, Supraveghetorul și alte povestiri (Ed. Tracus Arte, 2017), și de data asta Tomșa ne oferă o mică expoziție de mecanică, arătându-ne cum funcționează diverse piese ce compun universul său romanesc, la care lucrează de peste douăzeci de ani cu discreția unui eremit.

Etajele

Sunt multe povești care nu-și vor găsi locul în eforturile de conservare a brutalismului în Europa de Est, ci vor fi sortite uitării. Mă gândesc la anumite reverii aventuriere ale vieții în blocurile comuniste.

Verile copilăriei mi s-au depus cel mai acut în amintire. Orele prânzului, când în apartamente se lăsa picoteala siestei și tăbliile cu „Păstrați liniștea…”, iscălite cu pensula de câte un vecin în garaj și bătute în cuie la toate etajele deasupra panoului electric, căpătau relevanța unui hrisov împărătesc.

Afară, soarele ardea într-un vortex, dar zăpușeala nu îndrăznea să sfideze granița grătarului de șters tălpile de la intrarea blocului. Dincolo de ușile masive din fier, marmura comunistă cu picățele din pardoseală degaja o răcoare odihnitoare, ce făcea front comun cu somnolența amiezii.

Smith & Wesson (fragment de roman)

De cum se lumină de ziuă, porniră spre Dom la bordul unei bărci cu motor pilotată de Alfred Rippley, însă nu înainte ca bodyguardul acestuia să-l percheziționeze.

Imensitatea pacifică era netulburată, o netezime perfectă se întindea peste oglinda de jad a apei. Rudy sorbea dintr-o limonadă. O frunzuliță de mentă se legăna între cuburile de gheață, clinchetul cristalului scump era inaudibil în huruitul motorului.

Cu o seară în urmă, la petrecerea de pe Jaluit, un atol desenat ca un șarpe în salba Insulelor Marshall, Alfred Rippley îi făcuse propunerea, cuprins de adrenalina unui cercetător marin:

— Trebuie neapărat să vedem acest grandios mormânt al secolului XX.

Rudy nu știa la ce referă.

— Domul Runit. E chiar în direcția aia.

Degetul arătător al milionarului indica spre un punct nevăzut din vasta noapte oceanică.

— Necropola nucleară? E aproape?

— Nu foarte, dar barca mea e o minune a vitezei.

— Și locul nu-i contaminat?

— N-o să pățim nimic într-o scurtă inspecție.

— Pe mine să nu mă luați în considerare, interveni soția lui Rippley, Marianne. Aflred e cel pasionat de sfârșitul lumii, nu eu.

Din câte remarcase Rudy, focoasa brunetă cu alură de obiect sexual adora să simuleze o atitudine democratică și detașată față de fixațiile periculoase ale soțului.

— Rămâne stabilit, domnul meu?

Alfred Rippley aștepta răspunsul cu paharul de șampanie pregătit de toast. Rudy apropie paharul și pecetlui:

— Poți conta pe mine.

Yuri Bykov

Moștenirea lui Aleksei Balabanov este dusă mai departe în cinematografia rusă de Yuri Bykov. Dar nu din poziția unui continuator al esteticii neorealiste balabanoviene. Concret, este o suplimentare de forțe într-o investigație de „cârtiță” a unei facțiuni a regizorilor ruși din generația 1990-2000, condusă de Balabanov, în subteranele corupției putiniste.

Într-un fel, de la debutul său în lungmetraj cu „A trăi” (2010) și până la recentul film, „Paznicul” (2019), Bykov lucrează la unul și același film, amestecând situațiile ca-n variațiunile unui cub rubik.

O întâmplare cu Maradona

Prin 2011, într-o călătorie în Italia, am ajuns în Sicignano degli Alburni, un orășel medieval din provincia Salerno răsfirat într-un iureș de străduțe în valea Tanagro. Am stat la un domn care își transformase micuța casă din granit într-un soi de pensiune. Dar nu-i mai rețin numele. Cred că Francesco îl chema. Avea o figură cabalină de-a dreptul somptuoasă.

Ajunsesem la el răcit cobză, mă păcălise vremea un pic mai jos pe hartă, în umezeala schizofrenă de ianuarie din Napoli. Așa că cele trei zile pe care le-am petrecut la poalele Munților Alburni au avut ceva de concediu la sanatoriu, pluteam într-o stare plăcută de sfârșeală. Francesco avea o mână iscusită de bucătar, iar eu o poftă de mâncare pe măsură.