Diana Corcan: “Oamenii, parţial nu din voia lor, parţial din neatenţie, pierd totul pe drum. Şi Poezia consemnează cel mai bine pierderile. E o instituţie a dezastrelor!”

COPERTfinalINTERVIU

Începuse să se întunece când i-am pus prima întrebare Dianei Corcan. Era pe 6 decembrie, chiar de ziua ei de naştere, după o micuţă chermeză de afternoon. I-am propus ca fiecare răspuns să mi-l ofere în scris, live, pe o foaie, motivându-i că mă interesează – de amorul “operaţiei pe cord deschis” în materie de reflex al sincerităţii, să zicem – doar panorama scripturală a răspunsurilor ei.

Pe peretele din dreapta: ferestre. Dincolo de perdele, curtea casei, tentacule filiforme şi degerate de viţă răsucindu-se pe o boltă, iar puţin mai sus, cerul; cerul acela hologramic la sosirea iernii în Brăila. Dincolo de curte, oraşul. Dincoace de perdele, una dintre camerele casei-vagon în care poeta locuieşte vegheată de un mobilier de epocă şi în prezenţa unui număr impunător de pisici, tăvălite imperial pe scaune, canapele sau lăzi ori plimbându-şi cu graţie igienică limba pe blană într-un nesfârşit huzur babilonic.

De ce „dincoace” şi de ce „dincolo”? Pentru că aceste poziţionări spaţiale evazive alcătuiesc geografia a două dintre spaţiile de referinţă ale imaginarului ei poetic: casa şi oraşul. Casa – ca matrice memorială închisă într-un timp al inimii şi ca ultimă baricadă în faţa invaziei externe. Oraşul – invazia externă. Invazia? Omul; Omul spart în năluciri deposedate de semnificaţii; Omul ca post-istorie, ca post-rai, ca post-infern; Omul ca o colecţie de istoviri; Omul şi pustia sa lăuntrică; Omul ca potop.

Diana Corcan şi-a lansat de curând al cincilea volum de poezii – „un fel de câine al universului mic” (Ed. Brumar, 2013). De la prima şi până la prezenta carte, poetica ei s-a manifestat prin trei mari caracteristici: 1) printr-un imaginar halucinant cu ecouri de extra-corporalitate din expresionismul german şi cu un situaţionism dialectic al imagisticii post-suprarealist; 2) printr-o insurgenţă cu pronunţate accente mistice; 3) printr-o filosofie riguroasă a naturii umane condesată fenomenologic într-un soi de conştiinţă a conştiinţei. Totul pare sugestionat, ca instinct primordial al conştiinţei scriitoriceşti la contactul cu realitatea, de un imperativ al demascării definitive a lumii; imperativ care, în ultimul său volum, pare a atinge o intensitate discursivă pur şi simplu imparabilă în precizia vederii cu „raze X”, încât – fără nicio exagerare „combinatorie” – s-ar putea organiza câteva conferinţe fecunde de antropologie culturală pe baza încărcăturii imagistice a demascărilor sale.

Diana Corcan s-a născut pe 6 decembrie 1969 în Brăila. Copilăria şi-a petrecut-o arareori la nivelul solului, majoritatea timpului păşind tiptil de pe-o cracă pe alta în mersul piticului prin copaci, un vehicul al reveriei faţă de care şi astăzi simte, prin instantanee poetice transfigurate, o atracţie irepresibilă. Se trage pe linie maternă dintr-o familie de greci stabiliţi în România, cărora comuniştii le-au confiscat averile. Revoluţia din Decembrie 1989 o prins-o pe străzile din Bucureşti, după ce a răspuns apelului revoluţionarilor pentru acordarea primului ajutor. A ajuns în mai multe puncte fierbinţi: la Televiziune, într-un detaşament de studenţi care trebuia să caute terorişti în vilele din Primăverii, la Radio şi la Muzeul Colecţiilor de Artă, unde o noapte întreagă a cărat tablouri la subsol. A văzut şi teroriştii în combinezoane negre, mărturie apărută prima dată în proiectul radifonic al Radio România Cultural (După 20 de ani. Poveşti adevărate: Am văzut aşa-numiţii terorişti”) şi, recent, consemnată în proiectul deconstructivist al analistului CIA Richard Andrew Hall, Reconstructing the „Man in Black”, centrat pe analiza presupuşilor terorişti – „combinezoanele negre” – care au luptat pentru Nicolae Ceauşescu la Revoluţie.

Poezia pe care o scrie o recomandă drept o poetă de combativitate metafizic-socială, cu instincte vizionare impresionante, iar critica literară românească de întâmpinare vede în ea una dintre cele mai importante şi autentice voci poetice contemporane.

“civilii ăştia deposedaţi

de tot/ şi n-ar fi

deposedaţi de nimic” – spune Diana într-un poem.

Şi nu mă pot abţine să nu încep brutal!

 

Capitolul 1

 

POEZIA

 

 

Liviu G. STAN: Diana, îţi propun din start să întoarcem spatele „diplomaţiei conceptuale” şi să discutăm despre poezie într-un mod „demodat”, „schizofrenic” – în absolut, căci acolo, zic eu, standardele valorice nu-şi relativizează parşiv sensurile profunde şi nici nu se înfruptă din „împărtăşania” determinismelor (apanajul „poeţilor” creaţi prin calchiere culturală). Începem, întrebarea nr.1: După 5 volume, ce ţi-a furat la modul irecuperabil şi ce ţi-a restituit la modul şocant poezia?

Diana CORCAN: Poezia mi-a luat de la început, fără menajamente și fără negocieri, mult discutata naivitate (pozitivă și negativă) sau, altfel spus, încrederea nesăbuită în viitor. Și cum naivitatea conține o doză apreciabilă de ingenuitate, am simțit totul și ca pe o pierdere.

În schimb, aş spune că mi-a dat o stare permanentă de interogație, care, dacă e să judecăm până la capăt, poate fi datorată și unui minus de credință. Sau nu știu… Poezia îți mai dă și un anume fel de încredere. Nu e vorba de speranța în bine sau în mai bine, ci de convingerea că totul va fi refăcut din temelii, fără ca ceva esențial să se piardă. Cât despre calchierea culturală, doar atât: dă politicieni, nici măcar pseudo-poeți.

 

 

Citeşte main departe în Sud-Est Forum.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s