Harta dispersată a unei stări unificatoare de lucruri

În addenda celor „O sută de scrisori din Paris”, intitulată „Jurnal cu Livius Ciocârlie”, Lucian Raicu trasează cu renumita lui mână agilă un portret-fulger din câteva linii şi curbe esenţiale: „Te poţi bizui pe Liviu Ciocârlie ca nu va vorbi (scrie) niciodată, în ruptul capului, numai pentru a-şi exersa organul vorbirii-scrierii şi doar aşa, ca să treacă vremea mai cu spor sau doar ca să umple pagina. Când e vorba de <<autenticitate>> (pun cuvântul între ghilimele pentru că nu mă satisface), te poţi bizui pe el, n-o să-ţi facă niciodată figura (…) Printre explicaţiile acestei <<autenticităţi>> – un fel de denudare, de expunere directă a fiinţei din interior, o anulare a obişnuitei diferenţe dintre <<fond>> şi <<formă>>, ce e înlăuntru şi ce e la suprafaţă – ar fi absenţa crustei, a scoarţei, a carapacei; social-profesionale-mondene”.  

Punct ochit, punct lovit, în stilul caracteristic al lui Raicu. Dacă decupăm această însemnare şi o suprapunem peste ceea ce însuşi Livius Ciocârlie spune pe coperta a IV-a a ultimei sale cărţi de confesiuni, „La foc mărunt” (Ed. Cartea Românească, 2012), şi anume: „În ultimele cărţi publicate principiul director a fost aleatoriu sau, altfel spus, ce-i trece omului prin cap. De rândul acesta, convins de inexistenţa unui eu omogen (Ludmila Ulitskaia: „O grămadă de fragmente. Nu există eu care să constituie un întreg”), am ordonat fragmentele în aşa fel încât să nu-i mai amestec, ci să-i pun unul lângă altul pe inşii care mă compun. Adică: cel care se îngrijorează, cel căruia puţin îi pasă, cel care se târâie prin viaţă, cel care se amuză, cel nătâng, cel cât de cât isteţ. Alţii, vreo doi, trei…” – ce obţinem? Ca să fac un exerciţiu prozastic insignifiant: deschidem cartea şi ne trezim învârtind pe deget un inel cu chei pe un hol lung şi luminat discret, cu o podea care scârţâie aproape imperceptibil şi cu multe uşi de o parte şi de alta. Şi păşim…

 

Cel care se îngrijorează

 

Răsucim cheia în prima yală, iar dincolo de prima uşă ne întâmpină, sub lumina unui bec şi pe un fundal de hărmălaie intelectuală ascunsă-n întuneric, un Livius Ciocârlie adept netulburat al economiei de adjective. Cu alte cuvinte, un practicant al ne-aprinderii, devenit, după propria sa formulare, „un sceptic natural”. Nu dintr-o iritabilitate stilistică, nici dintr-o aroganţă metodologică, ci pornind din experienţa solidă a unei conştiinţe intelectuale dotată cu instincte foarte bine calibrate lingvistic, care ştie cam ce năluciri nefaste pot evada dintr-o idee când e trecută prin baia de pudră a formulărilor emfatice, când ceea ce e gol din faşă vrea neapărat să pară plin. Justa măsură a cuvintelor face, stilistic, din acest Livius Ciocârlie un esenţialist fascinant, iar din punct de vedere cultural, îl pune în postura unui agent de circulaţie cu mână sigură în ambuteiaje.

Două exemple. Primul, legat de veşnic frustratul nostru statut de literatură minoră. La acest capitol, perspectivele analitice acţionează prin două viteze ce nu se pot depăşi una pe cealaltă: de o parte, îi avem pe cei care încurcă iţele – de cealaltă, pe cei ( tot mai puţini) care nu mai prididesc să le descurce. Unii încurcă, alţii descurcă, unii…, alţii…, ca într-un mecanism industrial fără putinţa vreunui deznodământ stabil. Livius Ciocârlie îl citează pe Gombrowicz, care spune despre scriitorii răsăriteni în comunism: „…este sigur că, în căderea lor, ei domină într-un anumit fel Occidentul…”. Apoi continuă cu un alt citat: „În spiritul acestui aforism, atuul nostru comun (mă includ şi eu în el) ar fi că suntem reprezentanţii unei culturi brutalizate, aşadar mai aproape de viaţă.”  Şi al unei vieţi mutilate, ar adăuga el: „Eram convins că în primii ani de după ’89 că experienţa noastră, incomparabil mai bogată – până la tragic, grotesc şi degradant – decât a occidentalilor va duce la o mare literatură. Nu s-a confirmat. După aceea mi-am spus că, literatura fiind un act de mediere, adevărul despre existenţa în comunism îl vor revela scriitorii care n-au trăit atunci. Mă gândesc acum că Gombrowicz are poate dreptate: <<Duelul acesta, aproape personal, al unui scriitor modern cu Occidentul, miza lui fiind de a-şi dovedi propria valoare, forţă şi originalitate, este pentru mine mult mai interesant decât analiza problemelor comunismului…>> Dar ce bine trebuie să fie într-o cultură în care nu eşti nevoit să-i dovedeşti Occidentului nimic!” Am încheiat citatul. No comment! Al doilea exemplu, din categoria “uşor, luaţi-o uşurel”: citând din N.M. (criticul N.M.), care spune: “Dacă cineva ar culege vreodată convorbirile noastre telefonice într-o carte, ce delicios de absurdă antologie ar ieşi!”, Livius Ciocârlie simte nevoia să-i facă un duş rece acestei “proiecţii”, precizând: “Uite că s-a găsit Cineva – nu carte: dosar – şi cu ce conştiinciozitate! Nu mi s-a părut delicious deloc”.

Câteodată, în această încăpere se aprind mai multe becuri, rumoarea din întuneric încetează, iar Livius Ciocârlie începe să cotrobăie cu gesturi molcome prin rafturile unei biblioteci, extrăgând la nimereală câte un autor: Montaigne, Susan Sontag, Cioran, Pascal, Lévinas, Proust şi mulţi alţii. Aici, în această ipostază, a minţii cufundate în lectură, apare şarmul gândirii lui critice. În ce mod? Orice opinie pe care o citeşte este pusă imediat într-un dialog ce caută să scoată la înaintare nu mirajul infailibilităţii teoretice, ci vulnerabilitatea, iminenţa bâlbei şi a erorii, inconsistenţa, fisura, viaţa aplicată ideii şi nu viceversa. Altfel spus, “filosofia” de lectură a lui Livius Ciocârlie este aceea de a nu-şi ieşi niciodată din propia-i dispoziţie – deci, nu are aparat; ceea ce simte (şi cum se simte) fix în momentul lecturii devine materia primă a părerii pe care o va emite pe marginea lecturii. Este o filtrare lăuntrică în timp real şi, în această specie de percepţie intelectuală, doar ea contează. Tot Lucian Raicu ne lămureşte, dintr-o anumită perspectivă, despre ce este vorba: “O altă explicaţie ar fi o anumită oboseală existenţială pe care are bunul gust de a nu şi-o ascunde, de a o lăsa la vedere, de a face din ea extraordinar text”.

 

Cel căruia puţin îi pasă

 

În a doua cameră, găsim pereţii goi, albi şi un Livius Ciocârlie care stă întors spre ei, făcând ceva ce nimeni nu vede. Râde, plânge, înjură, aclamă? Nu ştim şi nici nu e important. Când spune că puţin îi pasă, nu înseamnă că nu dă doi bani, ci că nu face niciun gest de ripostă în faţa golului care se cască sub tălpile lui. Se lasă să alunece în vid cu un soi de reverie asumată a absenţei, ca un vălătuc de fum spărgându-se în tavan: „M-ar întreba cineva: ce aduci dumneata? Aş răspunde, probabil: conştiinţa de sine a absenţei de sine. Iar dacă eu aş fi cel care întreabă, aş zice: nu mai spune! Ţine-o tot aşa!”  

 

Cel care se târâie prin viaţă

 

Când ajungem în următoarea încăpere, pe peretele din nord, ne aşteaptă o oglindă. E singurul obiect intim din cameră. Ferestrele sunt sparte, ramele scârţâie şi bate un vânt asurzitor. Îndărătul oglinzii, Livius Ciocârlie vorbeşte cu cineva care stă cu mâinile la spate în palma lui deschisă ca o tavă. O fizionomie transparentă de dimensiunea unei piese de şah, duhul lui Pascal. Amândoi discută despre darul credinţei: Pascal, evident, de pe poziţia lui Pascal, Ciocârlie din interiorul unei interiorităţi inerte, care nu poate prinde rădăcini într-o raportare credincioasă la Dumnezeu. Însă nu dintr-o pornire ateistă, deoarece argumentele lui nu ţintesc învelişul religios al credinţei. Atunci? O incapacitate, spune el – „nu cred pentru că nu sunt în stare să cred” –, pe care, indiferent de unele mici puseuri histrionic-vanitoase, şi-o asumă, până la urmă, ca handicap.

Bâjbâie. Şi, oricât ar lăsa impresia de auto-autopsie, o face încifrat, adică decent.

„Aş crede pentru credinţa însăşi. Mă găsesc pe acel prag unde lucrul nu-ţi este accesibil, dar ştii ce e, îl simţi, îl intuieşti. Regret că nu cred aşa cum regret că nu sunt muzician”

 

Cel care se amuză

 

Deschidem o altă uşă. Acum suntem în punctul forte al cărţii. Însemnările despre bătrâneţe şi cele din viaţa de zi cu zi, când autorul păşeşte afară din pielea de eseist şi lasă ochiul de scriitor să-şi facă treaba fără să clipească. Găsim un Livius Ciocârlie cu predispoziţii de Walter Matthau. Fragmentele capătă noimă artistică. Nu există nicio lamentaţie expresionistă despre decrepirea fizică şi/sau mentală. Apetitul existenţial creşte în intensitate şi devine radiografie estetică, iar autoreferenţialiatea acceptă acţiunea vieţii asupra trupului cu un fel de distanţare copilăros-judiciară. Urmărim cum acest Livius Ciocârlie, serios, îmbrăcat cu pompă academică, face tumbe în aer, sărind pe salteaua patului şi ţinându-ne din săritură un veritabil discurs îndrăgostit, fragmentar, autoironic şi aparent rece, despre bătrâneţe şi despre aventura cotidiană a bătrâneţii. Cumva, percepem un Livius Ciocârlie care se ia pe sine drept fiinţă scripturală. De aici, nevoia de scriitură invizibilă – invizibilă şi totuşi acută. Asta e camera cu „C” mare!

Câteva exemple din acest discurs: <<Bătrâneţea e o umilinţă de fiecare clipă. Mi-am pierdut orice plăcere de a ieşi în lume, de a scrie, de-a face pe nebunul.>> Nu şi nu! Lasă că nu mi-a făcut niciodată plăcere să ies în lume şi că nu mi-a pierit plăcerea de-a face pe nebunul, dar bătrâneţea este oricum perioada cea mai bună şi, cum ziceam, cea mai intensă. Este ca un dejun pe iarbă pe marginea unei prăpăstii în care ştii că ai să cazi, nu şi când” Sau: “Vorbim la masă despre dispariţia artei, la Wagner. Zic: <<Are totuşi una frumoasă, a lui Elfriede aia, Brunhilda aia, cum naiba o cheamă?, de o adduce din Anglia pentru regele ăla, dracu’ să-l ia!>>” Ori: “Lăsăm gluma la o parte. Sunt, de fapt, un avocat al bătrâneţii. Cu o condiţie: să fie conştientă de ea. Ceea ce nu e uşor, fiindcă, pe de o parte, data naşterii e numai un indiciu orientativ, iar pe de alta, ca şi individul, cu eurile lui, începând cu oasele şi ajungând la spirit, bătrâneţea are mai multe identităţi.”  

 

Cel nătâng

 

Cheia intră în yală, dar nu o putem roti ca să deschidem uşa. Nu cheia este problema, ci yala – e o yală care nu se potriveşte cheii pe care o avem în mână. Zâmbim cu colţul gurii şi, gândindu-ne la cei patru Livius Ciocârlie întâlniţi până acum, începem să facem inventarul sensurilor pe care, conform DEX-ului, le comportă cuvântul nătâng. Realizăm imediat că a fi nătâng, în regim de inteligenţă fecundă, poate fi şi ăsta un mod poetic de a trata cu timpii morţi…

Şi mergem mai departe.

 

Cel cât de cât inteligent…

           

… nu se află în nicio încăpere, ci a mers în tot acest timp în spatele nostru şi ne-a şoptit în ureche să nu tragem vreo concluzie definitivă despre cei pe care i-am descoperit dincolo de uşile accesate. Nu pentru că acei Livius Ciocârile ar fi hologramele unui proces confuz şi fatalist de simulacru (de viaţă, cultură, gândire etc.). Nu. Motivul, dacă ar putea fi numit motiv, ar fi acela că scrisul nu ne lasă niciodată să fim ceea ce credem că suntem. Cuvintele se cuplează în frază şi nu îndeplinesc, cum ar spune mulţi, un act de comunicare, ci o spargere până la neidentificare a ceea ce credem că suntem. Privit de la o distanţă neclară, dar sugestivă în semnalmente, impulsul de a scrie ar putea conjuga o anume tânjire după dispariţie. Nu din prezent. Nu din scurgerea timpului. Nu din trup. Ci, ni se sugerează, în ceva ce s-ar putea sustrage, nu ştim în ce mod (niciodată nu vom şti în ce mod), temerii insuportabile de a descoperi în noi opusul a ceea ce ne-am imaginat că există în noi şi am făcut tot posibilul ca să existe în noi.

La Livius Ciocârile s-a nimerit ca acest ceva să fie bătrâneţea.

Ce a ieşit din asta? Harta dispersată a unei stări unificatoare de lucruri.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s