Anti-gen

Voi începe abrupt: contextualizându-le, cel puţin două detalii tehnice interesante atrag atenţia în romanul lui Florin Irimia, O fereastră întunecată (Ed. Polirom, 2012), poziţionându-l într-o zonă a aşteptărilor pozitive.

Unu: sub raportul îmbinării genurilor. Rămânând într-un careu terminologic, căci e mai uşor să ne orientăm astfel în junglă, avem de-a face cu un roman supraetajat situat la graniţa fluctuantă dintre literatura de gen şi cea aşa-zisă mainstream. Sau, după cum au poreclit tipologic americanii această mixtură, un slipstream fiction. Dar se impune din start o subliniere cu pastă roşie: cuplarea genurilor nu se petrece prin conectarea acelor fire stilistice subtile care să permită o transgresare cameleonică a substanţei intime a celor două genuri din unul în celălalt pentru a căuta realizarea unei unităţi epice. Atunci, prin ce? Aş spune că strict prin atitudine literară. Mai precis, miza tehnică a cărţii nu-mi pare a fi una care să vizeze măiestria auctorială de a ţine în frâu două genuri opuse şi de-a le face să coabiteze magistral, ci de a mânui două genuri care, luate separat, nu rezistă ca genuri individuale, deoarece sunt tratate pe calapodul altor genuri; două genuri elaborate printr-o atitudine literară anti-gen, atitudine ce devine, până la urmă, sudura lor esenţială. Într-o altă ordine de idei, O fereastră întunecată dă măsura unui anti-roman postapocaliptic şi, totodată, a unui anti-roman documentaristic. Desigur, date fiind aceste coordonate, de anti-roman, e lesne de presupus că imboldul postmodernist este unul viguros. Numai că nu e deloc aşa. Autorul reuşeşte să fenteze psihologia prozastică postmodernistă şi mascarada ontică pe care aceasta tinde s-o impună, printr-o soluţie narativă inspirată: întrepătrunderea permanentă a vocilor, fapt care imprimă materiei textuale o acceleraţie lăuntrică foarte bine articulată narativ. Şi cu asta ajungem la cel de-al doilea detaliu…

Doi: realizarea îmbinării. Elementul puternic de legătură dintre cele două anti-genuri îl constituie aşadar vocile narative. Acestea transportă atmosferic acţiunea şi plantează pauzele contemplative, când interioritatea personagială intră în scenă şi îşi dezvăluie natura discursivă. Florin Irimia jonglează vioi cu vocile, alert, natural, fără excese de oralitate; dialogul pare a fi punctul lui forte, iar păstrarea persoanei I preponderent în monolog creează o bună izolare fonică a emoţiilor personajelor, stimulându-le capacitatea de dilatare temporală. Romanul debutează în plin vacarm postapocaliptic: Bucureştiul, redus de un Mare Cutremur la o incomensurabilă întindere de ruine, la o lume înecată sub maldăre de cadavre terciuite, la un polis al ororii populat de câini monstruoşi rezultaţi în urma unor mutaţii genetice cu brevet instituţional. Nu lipseşte niciun clişeu compoziţional al genului: confruntarea dintre specii, dezastrul social cauzat de factori guvernamentali, quest-ul pentru căutarea spaţiului vital salvator, motivul pandemic-ului, etc. Se disting şi câteva ecouri îndepărtate, însă greu de prins în bolduri, din The Road (Cormac McCarthy), Never let me go (Kazuo Ishiguro) sau Oryx and Crake (Margaret Atwood). Avem, deci, contextul postapocaliptic, pe care Florin Irimia îl construieşte conform cerinţelor genului. Dar numai situaţional. Descriptiv, lucrurile iau o altă turnură. Şi tocmai acest aspect, în opinia mea, îl separă radical pe autor de ceea ce spune pe coperta a IV-a a romanului Bogdan Creţu, anume că „atmosfera şi viziunea sumbră coboară din distopiile clasice”. Dacă ar fi descins din distopiile clasice, cum ar fi, de pildă, orwellianul 1984 sau Fahrenheit-ul 451 al lui Bradbury, ca să enumăr doar două exemple de veritabile Şcoli ale genului, atmosfera şi viziunea ar fi trebuit să fie filtrate, descriptiv, prin fastuoasa minuţiozitate hermeneutică ce constituie miezul tare şi farmecul creator al distopiei clasice. Or, în cazul de faţă, intenţia distopică este una cumva minimalistă, abia pâlpâitoare, şi alcătuieşte doar învelişul difuz al unei transe (adică, fenomenologic vorbind, e doar un declic). Al unei transe hipnagogice. Bucureştiul postapocaliptic este închis în această transă-pasaj-spre-viitor în care, descoperim mult mai târziu, se află, învăluit într-un somn alcaloid, de fapt un personaj din perioada interbelică, Edi Florian, evreu, detectiv particular, subiectul unei comunicări aproape de tip OBE. Cine se aşteaptă să găsească în partea postapocaliptică a romanului vreo luptă hard-boiled sau scene de bestiar importate din O coborâre în infern a lui Doris Lessing, va rămâne cu buza umflată. Întregul decor postapocaliptic se află într-un dincolo pe care monologul naratorului îl prezintă cu o evaziune cvasi-reportericească. Dar nu de maneta fervorii imagistice trage mâna lui Florin Irimia. Din contră. Descriile fiinţelor mutantizate sunt doar unele schematice, fără vreo planturoasă migală expresionistă; totul e topit într-o lumină cenuşie, cu volumul atmosferei dat la minim, detaliile exprimă doar sugestii de siluete, tuşe figurative estompate şi mişcări nepronunţate – exact ca printr-o sticlă întunecată. Pe scurt şi pe şleau, autorul şi-a luat toate măsurile de precauţie pentru a para vreun posibil reproş al devoratorilor de gen, pentru că totul se petrece într-o transă. Şi orice prozator ştie că, deoarece se desfăşoară, epistemologic vorbind, pe un teren al lipsei de control, al iraţionalului, al vagului, în scenele de transă, ca şi în cele de vis, nimic nu pare forţat scriitoriceşte, nimic nu pare kitschos, nimic nu pare imposibil, şi că, prin urmare, survolul critic deasupra acestui domeniu rămâne, în ultimă instanţă, doar o chestiune de autoidentificare estetică. De fapt, tocmai păstrarea peisajului postapocaliptic în această geometrie nereliefată a transei, printr-o perpetuă conjugare cinematografică a tăvălugului narativ, fereşte textul de patimi textualiste postmoderniste, dând intrigii coerenţa necesară pentru a schimba macazul spre următorul gen. Intrarea în anti-romanul documentaristic se face printr-o răsturnare de plan executată impecabil. Faptul că incursiunea vizionară prin Bucureştiul postapocaliptic se petrece într-o transă psihotropă, nu ne este adus la cunoştiinţă fulgerător, printr-o trezire subită a lui Edi Florian, ci procesul de ieşire la suprafaţă este unul lent, agonic, ca printr-un procedeu de preschimbare, întreţinând suspansul.

În ceea ce priveşte cazurile istorice care fac obiectul tragic al poveştii – pogromul de la Bucureşti şi cel de la Iaşi -, integrarea lor în această mixtură de genuri este făcută ireproşabil. Capitolele sunt riguros structurate, trecerile de la un capitol la celălalt făcându-se de cele mai multe ori prin fade in, iar ritmul naraţiunii à la Raymond Chandler nu face decât să insufle intrigii un plus de motricitate.  

 

*

 

Şi totuşi, romanul lui Florin Irimia scârţâie la un aspect cu rol vital în materie de romanesc. În primul rând, lipsa totală de „burţi” produce pe largi porţiuni o risipă considerabilă de suflu epic. Problema cu textele care dau dovadă prea multă supleţe (din toate punctele de vedere), de prea multă supleţe ne-esenţializată (!) şi mizează totul pe agilitatea plastică a frazării este aceea că riscă să anuleze orice putinţă de spaţialitate – adică, paralizează principalul organ atmosferic. Polifonia o fi generând ea tensiune, dar când nu este secondată şi de panoramările gândului lăuntric (care nu e obligatoriu să aparţină monologului interior la modul decisiv; citit cu atenţie, Joyce dezvăluie cu zgârcenie o altă pistă pentru prelucrarea mişcărilor interioare; un prim indiciu ar fi de căutat cu lupa şi penseta la Nathalie Sarraute), această tensiune riscă să devină un adaos inutil.

Am ales să scriu despre acest roman sub raportul tehnicii literare şi nu în alt mod, dintr-un motiv simplu: tehnica este atât de pronunţată, încât pare de-a dreptul o intenţie programatică. O fereastră întunecată e mai degrabă o carte a căutării unui orizont de expresivitate tehnică a instinctelor literare ale autorului, care se va coagula, poate, abia în viitoarele cărţi, decât produsul unei proiecţii epice imperative. Şi nu e puţin lucru, parcurgând-o, să poţi ridica din sprâncene a uimire, a curiozitate şi a satisfacţie, mai ales într-un context prozastic contemporan în care, de foarte multe ori, nu-ţi poţi reţine acea energie critică ce vine vulcanic din adâncuri, prin excelentţă de grad zero, şi care se numeşte căscatul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s