Schimbări de viteză

Cronică apărută în ultimul număr al revistei „Antares” (pag. 6)

 

Romanul „Cronicile genocidului” duce mai departe fresca populară la care lucrează, de peste două decenii, cu neobosită vână textuală, Radu Aldulescu. Contextul socio-politic este de această dată centrat în jurul epocii Iliescu-Constantinescu-Băsescu, condensat, ca dezastru existenţial, în atmosfera de bolgie post-industrială a unui oraş de provincie înecat în sărăcie: Frăsineniul. În rolul rătăcitorului carbonizat de vicii? Robert Stan, zis Robert Diavolul, o cunoştinţă mai veche a cititorilor lui Aldulescu – mai precis, din romanul „Îngerul încălecat” -, care îşi continuă saga ratării, punctând obiectiv după obiectiv în materia mizeriei morale, acompaniat mai nou de o soţie isterică şi considerabil mai tânără, cu veleităţi pseudosuicidare şi cu mintea împuiată de schizofrenii telenovelistice, şi de un fiu preşcolar spălat pe creier din fragedă copilărie, captiv în lumea desenelor animate. Diferenţele dintre Robert Diavolul din urmă cu treizeci de ani şi cel de acum? Fizice: din taurul comunal de altădată nu a mai rămas decât o umbră cocârjată, chiar dacă priapismul pare a fi încă principala „metodă” de interacţiune socială. Sufleteşti: căutarea oarbă a căinţei.

La o primă vedere, romanul pare a conţine aceleaşi caracteristici esenţiale ce descriu, în ample contracţii narative post-proletcultiste, proiectul romanesc al lui Aldulescu: lumea marginalilor, a avortonilor sociali; realismul asfixiant; naraţiunea de tip claustrofobie cronică; încărcătura senzorială sud-americanizată, calibrată pe şcoala detaliului marca Alejo Carpentier; pasta textuală sfârîindă, ca o baie de acizi; mecanica personagială cu bioritm balzacian; triunghiul Dostoievski-Céline-Roth; năucitoarea agilitate reportericească; apetitul apocaliptic al proiecţiei ontice (poate mai mult decât precedentele romane, „Cronicile genocidului” ni-l dezvăluie auctorial pe Radu Aldulescu ca având o tot mai clară atitudine istoristă faţă de om, istorie şi lume – e mult de discutat, politologic şi nu numai, despre această chestiune…); tuşa gotică a scenelor de copulaţie; retorismul subsidiar de predică ortodoxă; impresionantele răsturnări şi încleştări de planuri stilistice.

La o a doua vedere, ceva s-a schimbat. Retina simte o prezenţă nouă. „Cronicile genocidului” lasă senzaţia unui puls pe care proza lui Aldulescu nu părea a-l fi emanat până la acest roman. Cel puţin eu percep asta. La ce mă refer? La două expresii majore ale acestui puls. În primul rând, la nivelul materiei narative se deschid nişte unghiuri cinemascopice oarecum atipice, neexploatate până acum de Aldulescu într-un mod atât de clar definit tehnic. Sunt scene întregi din roman de un dinamism cinematografic fascinant, dezvoltând o încărcătură atmosferică dark, de iad luminiscent (în special în construcţia decorului meteorologic şi în panoramarea senzorială a spaţiului fizic), de topire spiralată a personajelor în propria lor ceaţă lăuntrică, ce coboară, pe linie prozastică, parcă din „Umbra” lui Ismail Kadare. La fel, nu puţine sunt momentele în care efectiv te simţi proiectat într-un film de Bela Tarr – cu al cărui scenarist, extraordinarul prozator maghiar László Krasznahorkai (mă gândesc, în mod aparte, la acel Krasznahorkai din „Satantango”, tradus recent şi la noi), Radu Aldulescu împarte nişte extrem de interesante filiaţii tematice şi textuale. A doua expresie ar putea fi depistată în motricitatea naratorului. Omniscienţa de secol XIX târziu a naratorului aldulescian nu mai rămâne până la capăt o omniscienţă de secol XIX târziu, ci, poate pentru prima dată în literatura lui Aldulescu, uzitează şi de nişte „schimbări de viteză” joyceiene: în sensul că personajele şi tot ceea ce ţine de natura lor intimă nu mai sunt puse în mişcare, preponderent, printr-o ecranare psihopatologică, ci şi printr-un fel de dedublare sibilinică. Iar dacă acestui gen de narator îi mai adăugăm şi un ritm incantatoriu, de rugăciune bâlbâită, obţinem, tehnic vorbind, o infralume excelent strunită, care călătoreşte din trup în trup, ca un suflet, producând în fiecare personaj în care poposeşte „zguduirea” necesară pentru ca gândurile să înceapă să irumpă în valuri solide de magmă textuală.

Restrângând la maxim analiza, Radu Aldulescu rămâne ceea ce este: pur şi simplu un romancier bun, foarte, foarte bun, reprezentând o specie de scriitor pe cale de dispariţie pe aceste meleaguri (şi pe altele, antrenate cu supramăsură în producţia marii literaturi), iar „Cronicile genocidului” ni-l arată pe acest scriitor în acelaşi punct de observaţie neclintit, fierbinte şi ameţitor al lumii, pe care, cândva, Flaubert l-a caracterizat astfel: „Stau cu privirea plecată peste spumele putregaiurilor din suflete.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s