Fragment din „Sânge de pasăre pe haine” în TIMPUL

Un fragment din proaspăt încheiatul meu roman „Sânge de pasăre pe haine”, în nr. din decembrie al revistei TIMPUL. Fragmentul face parte din partea a II-a a cărţii, Negura:

             Se auziră trei bătăi în uşă. Apoi vocea lui Ulryk:

            Dawid, trezeşte-te. În aproximativ o oră trebuie să plecăm. Hai, ridică-te, Lazăre, odată!

            Era pe 12 aprilie 1992, ora 08.00.

            Familia Jarek urma să plece în Silesia, în oraşul Katowice, la invitaţia unui bun prieten din copilărie de-al lui Ulryk, cu care bărbatul nu se mai văzuse de un car de ani. Aveau să petreacă cu toţii weekend-ul într-o casă de vacanţă situată în apropierea râului Klodnica.

            Încă din zori, vremea părea a anunţa o zi ideală pentru călătorit: vântul de aprilie sufla timid, iar un albastru imaculat, fără pată de nor, acoperea cerul. „ Ca în <<The Sheltering Sky>>…”, gândi Dawid, deschizând portiera din spate a maşinii, şi memoria i se umplu instantaneu de muzica coloanei sonore a filmului: arii tânguitoare de viori, exprimând barbaria deşertului.

            O luară pe autostrada A4, care face legătura dintre Cracovia şi Katowice. La volan se afla Irena, Ulryk nu avea carnet de şofer şi nici nu îşi dorea.

        Ulryk introduse în casetofon o casetă şi apăsă butonul play. Ascultau Vivaldi, „Anotimpurile”. Maşinile vâjâiau pe lângă ei. Pe bancheta din spate, copilul adulmeca cu ochii închişi parfumul pe care hainele mamei îl împrăştiau în jur. Părând mândru de penajul dobândit, puiul de cioară stătea în poala lui şi-i ciugulea din căuşul palmei nuci mărunţite.

            De cum deschise ochii dimineaţă, Dawid simţise o puternică senzaţie de calm interior. Rar i se întâmplase să se trezească astfel. De obicei, sfârşitul somnului lăsa în el o stare de iritare, exprimată printr-un soi de buimăceală morocănoasă, pe care nu şi-o putea explica decât prin faptul că, în acele clipe de proaspătă trezie, avea impresia că, noaptea, cineva trăsese cu ochiul, ca printr-un vizor, în visele lui. Observă că şi părinţii lui se treziseră binedispuşi. Cu mâna pe maneta de viteze, mama lui fredona cu intonaţie de soprană ritmul viorii vivaldiene, iar tatăl său, ţinând între degete un pix, atent la fiecare automobil care îi depăşea, îşi mişca mâna precum un dirijor.

            Ulryk, ce faci?

            Dirijez.

            Ce dirijezi, aerul?

            Nu, maşinile. Dacă te vei lăsa puţin furată de muzică, ceea ce, evident, nu-ţi sugerez, vei observa că roţile maşinilor, fumul din tobă, semnalizările, depăşirile, par a fi toate conectate, ca într-un mecanism de ceas, la tempoul şi tensiunile ariilor lui Vivaldi şi că, fiecare în parte, roţile, fumul, semnalizările, depăşirile reprezintă o expresie unică a acestei invazii de somptuozitate şi de nevroză pe care o stârneşte arcuşul lui. De fapt, îmi imaginam că Vivaldi ne-a transformat maşina într-un fuger globular. Nu-i aşa, Dawid?

            Ulryk se întoarse spre copil, iar el, care ascultase până atunci cu gura deschisă explicaţiile tatălui, luat pe nepregătite, dădu afirmativ din cap, dar, în secunda imediat următoare, în minte îi apărură două semne de întrebare: „Oare a vrut să-mi transmită un mesaj codat? Oare tata ştie că eu ştiu despre el că este spion guvernamental?” Simţindu-se dator cu un răspuns, ridică puiul de cioară în dreptul urechii şi le zise părinţilor:

            Aţi auzit?

            Ce să auzim?, întrebă Irena, depăşind un tir care transporta ţevi metalice.

            Alexis! Alexis vrea să ne comunice ceva! Da, Alexis, dragule, te rog, zi ce ai de zis, vorbi copilul cu o modulaţie teatrală a vocii.

            Pe Ulryk îl bufni râsul. Irena intră în jocul copilului:

            Alexis, stăpâne, transmite-ne mesajul tău! Noi, umilii tăi servitori, te vom preţui orice ai spune.

            Subţiindu-şi vocea, pentru a imita tonul unei ciori, Dawid le spuse:

            Craaaa.!… Voi ştiaţi că ciorile sunt cele mai inteligente păsări din lume. Craaa!… Bufniţele şi păsările de pradă sunt mai proaste decât noi, iar… craaaa!…. papagalii sunt mai puţin şmecheri şi mai puţin descurcăreţi?

        Irena, se pare că avem un micuţ păpuşar ventriloc printre noi, spuse Ulryk, uitându-se cu blândeţe în ochii copilului.

            Cuvintele lui Ulryk îl flatară, iar următorul gest pe care tatăl său îl făcu, stârni în el o emoţie tulburătoare, ce îi provocă o irepresibilă nevoie de a plânge: Ulryk îşi puse palma pe maneta de viteze peste mâna Irenei şi o strânse gentil. Lovită de o rază de soare, verigheta lui emise în acea clipă o strălucire orbitoare. „Şi ce dacă e spion? E tatăl meu! Dar poate că, până la urmă, nu e spion şi acel bărbat i-a înmânat doar un dosar cu facturi, despre care nu vrea să-i vorbească mamei ca să nu o supere”, gândea Dawid cuprins de remuşcări.

            Ce-i drept, se uimea de cât de uşor îi era să ţină închis în el secretul acelei nopţi din Parcul Jordana.

      De câteva minute, şoseaua se strâmtase, iar cerul dispăruse. În locul lui, întretăindu-şi vâfurile într-o osatură ogivală, se întindeau crăcile proaspăt înmugurite ale unor copaci uriaşi.

            Şoseaua îi purta printr-o pădure.

            Vouă nu vă este foame? Eu, unul, am o foame de lup, le zise Ulryk la un moment dat.

            Dacă doreşti, putem să facem un micuţ picnic, îi spuse Irena.

            Ar fi excelent.

            Virară undeva la stânga şi opriră maşina pe marginea unui drum presărat cu pietriş.

            Dawid băgă puiul de cioară în colivie. Irena scoase din portbagaj o pătură şi un rucsac cu mâncare pe care i-l înmână lui Ulryk şi plecară în căutarea unui loc pentru picnic.

            Intrară în pădure. Pământul era umed şi orice pas dezlănţuia mirosuri ameţitoare. Copilul avea în nări combinaţii olfactive de muşchi verde şi de urzică. Era numai ochi şi urechi. Dacă părinţii lui mărşăluiau fără să le pese de ceea ce s-ar putea afla sub tălpile lor, el în schimb păşea cu mare grijă, ca nu cumva să strivească vreo vietate minusculă sau vreo floare. Grija aceasta nu era nouă. Ori de câte ori ajungea într-o pădure, simţea un vag sentiment de stânjeneală: stânjeneala unui oaspete gigant care se chinuie să nu îşi deranjeze microscopicele gazde. Printre copaci, plutea răcoarea. Dawid îşi închise geaca de blugi la toate capsele şi-i ridică gulerul. Puiul de cioară privea curios în toate părţile.

            Peste un timp, găsiră o poiană.

            Propun să rămânem aici, le zise Ulryk.

         Irena întinse pătura, o călcă cu podul palmei pentru a îndepărta cutele, apoi deschise rucsacul şi scoase tacâmurile şi mâncarea: trei castronele de plastic conţinând câte o porţie de tortellini cu carne.

            Mâncară toţi trei în tăcere, fiecare privind în propriul lui castron.

            Scuzaţi-mă, dar stomacul îmi spune că trebuie să mă duc la toaletă, spuse Ulryk după ce îşi termină porţia.

            Vin şi eu!, sări Dawid în picioare.

        Atunci, haide, dar repede, să nu o lăsăm prea mult singură pe mama ta în pustietatea asta.

            Pot să-l iau şi pe Alexis?

            Da, ia-ţi şi frăţiorul de cruce.

            Plecară.

            Ulryk mergea în faţă, dând la o parte cu mâna şi strivind cu picioarele ierburile mai înalte pentru a-şi croi drum, iar Dawid în spatele lui cu degetul arătător făcut cârlig în agăţătoarea coliviei. Îşi studia cu atenţie tatăl: siguranţa paşilor şi gesturile ferme cu care mâinile lui înfruntau decorul vegetal îi concurau în imaginaţie la conturarea unei siluete neînfricate de conducător de oşti în plină exercitare a rangului.

            Merseră astfel vreo cinci minute.

            Cât mai mergem? De ce nu ne oprim aici?, întrebă Dawid.

           Ulryk nu-i răspunse. Copilul observă că tatăl lui mărea din ce în ce mai mult pasul, lăsându-l în urmă.

            Stai, aşteaptă-mă! Nu pot să merg la fel de repede ca tine, trebuie să am grijă să nu calc insectele, îi zise, privindu-şi atent vârfurile adidaşilor.

         Când ridică capul din pământ, realiză cu stupoare că rămăsese singur: Ulryk dispăruse, ca şi când l-ar fi înghiţit pământul. Brusc, începu panica. Pulsul îi crescu, iar respiraţia i se subţie. Neştiind încotro s-o apuce, începu să strige după Irena, dar ecoul vocii lui nu primi niciun răspuns. Continuă să strige, dar degeaba: minutele se scrugeau şi ea nu îşi făcea apariţia. Panica se transformă curând în disperare. Şi, de parcă i-ar fi simţit starea în care se afla, puiul de cioară slobozi un croncănit asurzitor.

            Taci, lasă-mă să mă gândesc!

            Nu se mai gândi, ci o rupse la fugă, strigând după tatăl său din toţi rărunchii. Puiul de cioară îşi ieşi din minţi, hurducăiala cauzată de fugă îl sperie atât de tare, încât începu să zburătăcească, izbindu-se de gratiile coliviei.

           Nu trecu mult timp, şi, secat de energii, se descoperi captiv într-un labirint: oriunde vedea cu ochii, copaci, sute, mii, milioane de copaci, strâmbi şi drepţi, şi nicio cărare salvatoare, niciun indicator. Avea ochii umflaţi de plâns. Obosit, se rezemă cu spatele de trunchiul unui copac şi alunecă uşor pe vine, până când ajunse cu genunchii la piept. Abia atunci, în acea poziţie, percepu, în mod copleşitor, tăcerea pădurii: urechile îi fuseseră invadate de un ţiuit îndepărtat, adânc, strident, care îi părea înspăimântător. Nemaiputând suporta tăcerea din jur, îşi astupă urechile. Un singur gând avea în cap şi-i ataca cu presimţiri tenebre imaginaţia: noaptea, zgomotele pădurii, pericolele şi siluetele copacilor supuşi de întuneric la mutaţii înfricoşătoare. Se uită la puiul de cioară şi-i zise:

            Alexis, mi-e frică…

            Apoi îşi sprijini fruntea pe genunchi şi închise ochii. Nu peste mult timp, oboseala alergăturii începu să-şi spună cuvântul: moţăi şi, lent, adormi.

           Avu un vis;  în vis, deschise palma mâinii drepte şi o găsi pătată de sânge, o pată mare cât toată palma; sângele îi părea a fi proaspăt, deoarece i se scurgea peste marginile palmei; în pată îi apăruse un personaj pe care imaginaţia lui îl aruncase demult în sectorul uitării; băieţelul-care-fuge-după-o-pasăre; stând drept şi făcându-şi neîncetat cruce, băieţelul-care-fuge-după-o-pasăre îi spuse: „Prostule, de ce dormi în front?”

          Întrebarea sparse visul, făcându-l să tresară. Când deschise ochii şi îşi ridică fruntea în poziţie verticală, sări alarmat în picioare: colivia era goală, portiţa deschisă, iar puiul de cioară dispărut în acelaşi mod misterios ca şi tatăl său. Din acest punct încolo, disperarea lui atinse paroxismul. Nici bine nu se dezmetici din acea constatare, că auzi, răsunând într-un ecou necuprins, strigătul unei păsări ce semăna cu un croncănit.

            Alexis! Alexis! Tată, unde eşti?

       Auzi încă o dată strigătul de pasăre, care, din cauza ecoului, i se părea că se năpustea asupra lui din toate direcţiile, ca o furtună. O luă din nou la fugă, însă de data aceasta se avântă în vegetaţie fără să-i mai pese de insecte şi flori sau de obstacolele periculoase care puteau aştepta camuflate de iarbă. Folosea antebraţele pentru a-şi apăra faţa de crenguţe şi de diferitele plante agăţătoare care se învârtejeau, încâlcite, printre copaci, ca nişte creaturi mitologice, creând veritabile capcane. Întreaga greutatea corporală i se lăsase înspre tălpi. Aerul i se spărgea de faţă şi-i întindea lacrimile spre tâmple. Nu auzea nimic altceva decât propria lui respiraţie, căpătând proporţii din ce în ce mai mari, devenind din ce în ce mai grea cu fiecare secundă, supunând plămânii la un efort istovitor.

Mai departe, aici, la pag.14

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s