Un băţ, nimic mai mult

În conferinţa „Despre felul în care mobilitatea inteligenţei şi posibilităţile infinite ale artei l-au angajat pe autor în călătoria sa plină de peripeţii, de la lejeritatea volumului Istoria abreviată a literaturii portabile şi până la ultimul său roman, Aerul lui Dylan, cu care s-a închis un cerc, iar lejeritatea s-a întors să ocupe centrul scenei”, Enrique Vila-Matas vorbeşte la un moment dat despre frică, despre frica altora şi despre o frică personală. Pentru a explica un detaliu pe care l-a observat pe figura lui cu o zi înainte ca Aerul lui Dylan să ajungă pe rafurile librăriilor, scriitorul se referă la o declaraţie făcută cândva de faimosul toreador Juan Belmonte lui Manuel Chaves Nogales: „În ziua în care intru în arenă îmi creşte barba. De frică. Pur şi simplu de frică. În orele de dinaintea coridei mi-e atât de frică, încât întregul organism e zgâlţâit de o vibraţie intensă, capabilă să pună în mişcare toate funcţiile fiziologice şi să ajungă la această anomalie pe care nu ştiu dacă medicii o recunosc, dar pe care toţi toreadorii o pot confirma: în ziua în care ne confruntăm cu taurii, barba creşte mai repede.”

Actul veritabilei lecturi cere mai mult decât o plutire inertă şi cu simţurile deschise pe marea agitată a textului, aşteptând, spre a-l invoca pe Maurice Blanchot, o „chemare tăcută”. Lectura implică uneori, în doze teribil de consistente, şi o stare opacă de chin, aceea de a suporta prin limbaj ceea ce nu suportă să fie gândit. Pornind de la această realitate şi combinând-o cu ceea ce spune toreadorul Belmonte, dacă ar fi să găsesc printre romanele pe care le-am citit în ultima perioadă o scenă la citirea căreia să ai efectiv senzaţia că îţi creşte barba de frică, aceea ar fi următoarea, din Epoca de fier, de J.M. Coetzee (Ed. Humanitas, 2010):

            Un colţ al cuverturii a fost dat la o parte. Am simţit lumină pe pleoape şi răceală pe obraji acolo unde-mi curseseră lacrimile. Ceva mi-a fost apăsat între buze, împins între gingii. Am simţit că mă sufoc şi m-am tras îndărăt. Cei trei copii erau grămadă pe mine, în întuneric. Or mai fi fost şi alţii în spatele lor. Ce făceau? Am încercat să împing mâna la o parte, dar ea apăsa şi mai tare. Un sunet urât mi-a ieşit din gâtlej, un hârâit uscat, ca de lemn care se rupe. Mâna s-a retras.

            – Nu… am zis, dar cerul gurii mi-era carne vie, îmi era greu să articulez cuvinte.

            Ce voiam să spun? Nu face asta!? Nu vezi că nu am nimic?? N-ai pic de milă?? Ce prostie. De ce-ar fi milă pe lume? M-am gândit la gândaci, la gândacii ăia mari, negri, cu spinarea cocoşată, murind, abia mişcându-şi picioruşele ca nişte fire, şi furnicile năpustindu-se asupra lor, rozând din locurile moi, încheieturile, ochii, smulgând carnea gândacului.

            Un băţ, nimic mai mult, un băţ de câţiva centimetri lungime, asta îmi vârâse cu de-a sila în gură. Simţeam gustul particulelor de pământ pe care le lăsase în urmă.

            Cu vârful băţului mi-a înălţat buza superioară. M-am tras îndărăt şi am încercat să suip. S-a ridicat de pe mine impasibil. A izbit cu piciorul desculţ şi o mică ploaie de colb şi pietricele m-a lovit în faţă.

            A trecut o maşină, decupând silueta copiilor în lumina farurilor. Apoi au pornit-o în jos, pe Buitenkant. S-a făcut din nou întuneric.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s