Sânge de pasăre pe haine (roman)

 –  fragment –

Capitolul 4

*

            Sări din somn cu gura larg deschisă, căutând aerul, ca şi când ar fi trecut prin spasmele asfixierii.

            Undeva, în beznă, într-un colţ al camerei, ecranul ceasului electronic indica orele trei ale dimineţii.

            Orbecăi pentru câteva secunde cu mâna pe suprafaţa noptierei, căutând întrerupătorul veiozei. Îl găsi. Becul veiozei se aprinse, iar el se ridică în capul oaselor, frecându-şi ochii cu podul palmelor. Era lac de sudoare, transpiraţia îi şiroia pe sub pijamale ca în timpul unei febre. Oftă adânc. Era tulburat şi, în acelaşi timp, revoltat de fapta pe care o săvârşise în vis.

            Îşi aprinse o ţigară.

            „Vino-ţi în fire, nu e niciun adevăr ascuns. Visele conţin doar coincidenţe, simple coincidenţe!”

            După ce trase ultimul fum din ţigară, stinse lumina şi vru să se culce la loc.

            În aşteptarea somnului, se foi o oră în aşternuturi, însă nu mai putu adormi.

            Era un car de nervi.

            În visul lui, gemuseră doi oameni.

            Unul ca un om.

            Celălalt, precum un animal.

            Visase că făcea dragoste cu Alina, cu o pasiune sălbatică, stând în patru labe, ca doi câini; visase că scena incestuoasă se petrecea în acea casă mistuită de pe vadul Danubiului; visase că, în timpul actului, Alina râdea batjocoritor, iar el, umilit, o ţinea strâns cu dinţii de ceafă şi plângea.

            Nemaiputând dormi, hotărî să ia o gură de aer.

            La acea oră, străzile erau pustii şi asediate de o ceaţă groasă, iar vântul sufla în rafale scurte, ridicând în aer valuri de zăpadă fină.

            „Strada Împăratul Traian…”

            Mergea pe sub crăcile gârbovite ale unor plopi uriaşi, cu privirea ridicată spre cer şi cu mâinile înfundate în buzunarele paltonului. Norii băteau într-un gri cenuşiu, înaintând cu o lentoare aproape mecanizată pe întinderea învolburată a cerului. Deasupra oraşului atârna o lună nefiresc de mare, ce-i crea senzaţia că enormul astru s-ar putea prăbuşi în orice secundă pe Terra. Contemplându-i dimensiunile, îi veni în minte o definiţie pe care un poet latin, al cărui nume îl uitase complet, o dăduse cândva lunii: „Ficatul melancolic al lumii”. Ficatul melancolic al lumii… – savură un timp, cuvânt cu cuvânt, frumuseţea acelui vers, apoi încercă să-şi dea seama care ar fi cea mai puternică şi expresivă secvenţă cinematografică pe care a vizionat-o vreodată, implicând prezenţa lunii. În minte îi apăru instantaneu filmul „Hour Of The Wolf”, de Ingmar Bergman. Numai că secvenţa rememorată nu conţinea o lună propriu-zisă, ci doar un efect vizual ce mima luna. Îşi amintea cu claritate: avea 17 ani şi, vrăjit de intensitatea acţiunii, privea cu sufletul la gură, pe ecranul unei cinemateci din Cracovia, cum pictorul damnat Johan Borg, interpretat de Max von Sydow, în bezna prăfuită a unei nopţi de insomnie, aprinse un băţ de chibrit şi-l apropie de un ochi, privind hipnotizat în flacăra ce pâlpâia pe gămălie. Memoria acelei scene îi aduse la lumină extazul, purul extaz, pe care îl simţise atunci, electrizându-i fiecare firicel de păr, în faţa subtilităţii cu care Ingmar Bergman scoase la suprafaţă din conştiinţa personajului său frica ce-i devora sufletul. Ca tehnică, regizorul, folosindu-se de inepuizabila capacitate de a produce tensiune metafizică a camerei de 16 mm, filmase în aşa fel flacăra băţului de chibrit, încât flacăra, în timpul arderii, luase forma unei luni tremurânde ce-i eclipsase ochiul închis al pictorului, accentuând astfel vertijul în care mintea lui era captivă.

            Asculta scârţâitul zăpezii, al cărui ecou adâncea şi mai tare tăcerea din jur.

            „Dacă stau bine şi mă gândesc, chiar acum e ora lupului. Ora în care majoritatea oamenilor mor, iar cei mai mulţi copii se nasc…”

            Visul nu-i dădea pace.

            Se oprise din mers. Vântul se înteţise, ciupindu-l de faţă, iar ceaţa crescuse în grosime, înghiţind imaginea lunii şi lăsând în locul ei doar o pată de lumină.

            Ceaţa şterse linia de separaţie dintre cer şi pământ, învăluind totul, ca un potop.

            Auzi sunetele unei ape curgătoare şi se gândi că probabil ajunsese la malul Dunării: „Dar ce loc e ăsta?” Nu putea desluşi în jurul lui decât capetele stâlpilor de iluminat, care-i păreau a fi nişte sfere portocalii încremenite în ceaţă. Începu să păşească cu precauţie, observând cum zăpada creştea în înălţime şi-i înghiţea treptat genunchii. Realizase că nimerise într-o zonă neatinsă de lamele utilajelor de deszăpezire, ceea ce-l făcu, într-o anumită măsură, să se teamă. Se gândea că zăpada putea adăposti tot felul de capcane, o groapă, o canalizare fără capac.

            Fiecare pas era însoţit de sentimentul că va cădea în gol, însă nu într-o groapă adâncă, ci într-un hău.

            Cioburi de imagini, conţinând trupul nud al Alinei din vis, îi pluteau prin minte.

            Păşea încordat, iar încordarea cu care înainta prin nămeţi îl seca treptat de energii. Între timp, zăpada îi crescuse până la brâu. Dar nu voia să se întoarcă, efortul fizic pe care îl presupunea acea rătăcire prin ceaţă şi zăpadă îi făcea bine, vedea în ea o metodă bună de a-şi descărca nervii rămaşi în urma visului. În marşul lui forţat, spărgea cu pumnii micile cruste de gheaţă ce crescuseră pe unele porţiuni de zăpadă, îngreunându-i mişcările. Îi plăcea să audă pocnetul surd al acelor cruste, icnetul lor îl relaxa. Loviturile pumnilor lui imitau căderea unor capete de ciocan şi păreau a fi într-o strânsă legătură, într-un soi de coregrafie mecanică, cu vălătucii de aburi care i se rostogoleau din gură într-un ritm precipitat. Pătrunşi de temperatura zăpezii, pumnii îi deveniră treptat vineţi. În curând, avea să i se strecoare frigul în oase. De la brâu în jos, hainele îi erau complet ude.

            Se gândea că, dacă ar fi fost copil, şi-ar fi imaginat că era un soldăţel de plumb aruncat într-o pungă cu vată sau un erou de basm aflat într-o aventură iniţiatică printr-o mlaştină fermecată.

            „Dar iată-mă în toată splendoarea: un bărbat de treizeci de ani care nu mai crede în binefacerile imaginaţiei.”

            Ceea ce persista şi îl bântuia nu era şocul faptului că femeia pe care o posedase animalic în vis fusese verişoara lui; ceea ce îl măcina era nevoia de-a fi mort şi, totodată, nevoia de-a ucide, pe care le simţise acut şi irepresibil la auzul acelui râs batjocoritor.

            Prin ceaţă începuse să transpară o siluetă enormă. Apropiindu-se de ea, Dawid se trezi în faţa unei clădiri impunătoare, vopsită în alb şi crem, cu ferestre lungi şi colonade. De jur împrejurul clădirii, zăpada fusese curăţată. În sfârşit, reuşi să descopere pe unde bântuise în tot acel timp: deasupra, pe frontispiciul clădirii, scria cu litere mari de marmură „Căpitănia Portului Brăila”.

            În jur, ţipenie. Doar urletul vântului.

         Pustietatea îi aduse în memorie o replică din „Călăuza” lui Andrei Tarkovsky: „Zona vrea să fie respectată, altfel va pedepsi.”

            Studie o clipă împrejurimile clădirii şi undeva, în spatele instituţiei, dădu peste o potecă făcută de roţile unei maşini. Se luă după urmele lăsate de cauciucuri în zăpadă.

            (Peste puţin timp, mulţimea avea să ajungă într-un spaţiu deschis, un fel de piaţetă, în centrul căreia trona un cazan mare şi negru sub care ardea focul. Erau mulţi copii în jur şi toţi erau cuminţi,  şi toţi hrăneau focul cu lemne. Cerul era limpede şi blând, era un cer de început de lume, iar oamenii începură să-şi facă cruce cu limba pe cerul gurii, adunându-se în jurul cazanului. Două scări fură sprijinite de gura cazanului, iar cei doi bărbaţi, urcând cu grijă pe ele, aruncară trupul neînsufleţit al copilului-cu-voce-de-cioară, ca pe o găină moartă, în apa clocotită din cazan. Urmă apoi o lungă tăcere. După care, deodată, oamenii din mulţime îşi ridicară frunţile spre înaltul cerului şi, deschizându-şi larg gurile, din gâtlejurile lor ieşi croncănitul unei ciori. Dând din mâini ca din aripi, toţi se învârteau pe loc, croncănind într-un singur glas: „Craaaaaa! Craaaaa!” Slăveau cu toţii amintirea copilului-cu-voce-de-cioară, dar totul numai în secret…)

            Lăsase portul în urmă.

            Urmele de cauciuc îl purtau pe un vad.

            Luna veghea din nou la suprafaţă, îngheţată şi impunătoare.

            Între timp, ceaţa îşi mai pierduse din forţă, oferindu-i o privelişte ce-i lăsa impresia că ochii lui fac inventarul unei zone distruse de război: de o parte şi de alta a vadului, urcând în terasamente de pământ, triumfa un decor jalnic; o înşiruire de relicve, foste case din care rămăseseră doar mormane de moloz amestecate cu zăpadă murdară şi ierburi degerate, acoperişuri prăbuşite, grămezi de gunoaie şi resturi de pereţi. Sub invazia iernii, acele relicve căpătau în mintea lui reflexiile unor năluciri, imaginea unor proiecţii hologramice aparţinând unei lumi anihilate prin umilire. Cunoştea foarte bine fenomenul: nu avea în faţa lui decât unul din produsele unui oraş în care corupţia dictează mersul vieţii.

            Acea zonă îi părea familiară.

            ( Într-o zi, răzbunarea va fi singura viaţă posibilă.)

            Ca şi când gândurile i-ar fi îngheţat, tulburarea şi revolta provocate de acel vis încetară deodată să-l mai apese.

            Dintr-odată, în locul lor se instalase o cruntă somnolenţă, răpindu-i greutatea corporală şi făcându-l să-şi simtă trupul moale şi neputincios.

            Căsca aproape fără încetare, iar pleoapele îi deveniră grele, teribil de grele: „Ce naiba se întâmplă?”, se întrebă sau i se păru că se întreabă, deoarece în cap nu-şi auzi gândul vorbind. Dematerializare – acesta ar fi fost poate un termen potrivit pentru a descrie modul în care acţiona acea somnolenţă asupra lui, lăsându-i impresia că se scufundă în propria-i umbră ca într-o baltă de nisip mişcător. Propria lui umbră îl ameţea, ca o adâncime pe care nu o poţi măsura cu privirea.

            Privind peste umăr, făcu un gest de lehamite lunii, încercând să o alunge ca pe-o insectă. Apoi îşi înfundă capul între umeri, acoperindu-şi urechile cu gulerul paltonului.

            De atâta căscat, ochii începură să-i lăcrimeze, iar colţurile gurii îl dureau.

            Avea efectiv senzaţia că se scurgea de pe picioare.

            Se rezemă cu spatele de un stâlp. Şi atunci realiză: cu acoperişul şi zidurile arse, de pe partea cealaltă a trotuarului, îl privea tăcută casa de pe vadul Danubiului.

            După care totul se făcu negru.

            Tuna şi ploua. Privind panicat în urma lui, se târa în genunchi pe un câmp uriaş şi înecat în mocirlă, gâfâind. Cineva îl urmărea, dar nu ştia cine – tunetele şi zgomotul ploii ascunseseră paşii urmăritorului, făcându-l una cu aerul. Căzu cu faţa în mocirlă. Se ridică şi îşi şterse cu dosul palmelor mocirla de pe figură. Observă că la un pas de el se afla o groapă mică, ca prospăt săpată de un câine. Târându-se în patru labe, se apropie curios de acea groapă şi pe fundul ei găsi, plutind în apa de ploaie şi murdar de nămol, un cap tânăr de femeie desperecheat de trup. Era capul mamei sale, care, deschizându-şi subit ochii şi gura, îi spuse mustrător, bâlbâindu-se: „Cop…cop…coppp..pile, de ce n…nnnn…nnuuu stai la ppppp….pppândă, co…ppppppp…pile?”

            Adormise, avusese un somn scurt, de câteva secunde.

            O altă replică dintr-un film de Tarkovski, din „Solaris” de data aceasta, îi răsună în minte: „Există un singur lucru rău legat de sunetul somnului. Se spune că seamănă cu moartea.”

            Apoi, ceea ce avea să urmeze, avea să-l lase fără suflare.

            Când deschise ochii, apărând de niciunde, o siluetă măruntă se năpusti asupra lui cu o violenţă de animal sălbatic, înfigându-i-se ca o suliţă cu capul în stomac şi trântindu-l la pământ. Silueta se urcă pe el şi începu să-l lovească cu pumnii peste cap şi figură. Atacul se desfăşură fulgerător: loviturile veneau atât de rapid, încât nu ştia dacă era protagonistul unui coşmar sau totul chiar i se întâmpla în realitate. Durerea exista, era ucigătoare, îi sfredelea pomeţii, nasul, gura, fruntea, dar forţa acelui trup mărunt era mult prea mare pentru ca acea fizionomie să nu aparţină coşmarului. Ar fi vrut să se apere, ar fi vrut să-şi înfigă mâinile în gâtul acelui prădător misterios ce ameninţa să-i zdrobească creierii şi să-i transforme figura într-o carne strivită, ar fi vrut să-l ridice în aer şi să-l zgâlţâie, urlându-i în faţă: „Cine dracu eşti?”, ar fi vrut să-l facă să regrete momentul în care a decis ca el să-i fie pradă. Însă nu avea puterea să schiţeze niciun gest de împotrivire sau de ripostă. Ceea ce se întâmpla cu el era cu totul şi cu totul bizar: pur şi simplu stătea şi încasa lovituri una după alta, complet paralizat, ca un sac; ocupa un trup asupra căruia nu mai deţinea niciun control, rugându-se doar ca atacul să nu-i fie fatal, aşteptând, cu urechile înfundate de bubuitul pumnilor, doar momentul eliberator al ultimei lovituri.

            Un nor imens acoperi luna.

            Dacă cineva l-a fi întrebat imediat după atac: „Cine crezi că te-a atacat… un drac?”, el n-ar fi ezitat să răspundă cu toată convingerea: „Da!” Dar avea să ofere un alt răspuns Poliţiei: „Părea un copil…”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s