Câteva reflecţii. Gândirea critică a Hertei Muller

              A spune „O literatură năucitoare!” constituie aproape un reflex pavlovian atunci când auzi pronunţându-se numele Hertei Muller. Oricâte prostii ar îndruga unii şi alţii, prăbuşiţi pe sub mesele instituţionalizate ale patriei, Herta Muller e un caz clasat, clar şi la obiect: o scriitoare absolut colosală. Dar nimeni, sau aproape nimeni, nu pare a lua în calcul şi o altă faţetă a laureatei Nobel, trecând aproape neobservată. Mă refer la criticul literar Herta Muller. Ba nu, am comis un derapaj grosolan, căci e mai mult decât atât. Rectific: mă refer la gândirea critică (în sensul criticii şi teoriei literare) a Hertei Muller.

            Desigur, cei care insistă să scrijelească cu patimă semnul egal închis cu şapte lacăte între demersul critic şi metodologie, vor lovi cu pumnul în masă şi, cu nodul, cu nodul din gât, vor afirma că e imposibil, că a vorbi despre Herta Muller de pe poziţiile unei gândiri critice e… e… e… pur şi simplu un atac la adresa demnităţii stilistice. Însă cine va insista să aprindă un chibrit în beznă şi va consimţi că mobilitatea şi forţa de pătrundere ale actului critic nu constau, în esenţă, în a împleti şi despleti ghemuri de filiaţii sau a scotoci conceptual până la sânge la baza rădăcinilor culturale, ci în capacitatea vieţii lăuntrice de a tăia în carne vie prin cuvânt acolo unde trebuie tăiat în carne vie şi de a mângâia prin cuvânt acolo unde totul cere mângâiere, va realiza că Herta Muller este purtătoarea unui limbaj critic în faţa căreia mulţi „monştri sacri” ar cam trebui să-şi regândească grimasa.

            Se vede cu ochiul liber: pe Herta Muller o doare-n cot de schelăria vreunui program analitic sau de limpiditatea demonstrativă a teoreticianului. Şi nu, nu e vorba de obştescul dispreţ „creator” al scriitorului faţă de trusa de scule interpretative (considerată mereu inferioară) a criticului literar. Când vorbeşte despre literatură, la modul absolut (!), şi despre actul de a scrie, în absolut (!), gândirea critică a Hertei Muller nu este interesată de a fixa, ca fapt nud şi vulnerabil, împlinirea estetică a scrisului şi literaturii. Omul e un clovn dialectic mult prea pervers, pentru a putea fi ţintuit în propoziţe ca într-un insectar – preocuparea standard a metodei.

            Ţinta stringentă a gândirii critice mulleriene o putem găsi, în opinia mea, în chiar discursul ţinut de scriitoare la Academia Suedeză din Stockholm în 2009, cu ocazia primirii Premiului Nobel. În discurs, Herta Muller spune: „Fiindcă scrisul e un act mut, o muncă de la creier la mână. Care omite gura. Am vorbit mult în dictatură, de cele mai multe ori fiindcă mă decisesem să nu sun din goarnă (…) Dar scrisul a-nceput în tăcere – acolo, pe treptele fabricii, unde a trebuit să stabilesc cu mine însămi mai multe decât se puteau spune. Cele ce mi se-ntâmplau nu mai erau exprimabile în vorbire. Cel mult adaosurile exterioare, nu însă şi proporţiile lor. Pe-acestea nu mai puteam decât să le silabisesc mut în creier, în cercul drăcesc al cuvintelor, atunci când scriam. În faţa spaimei de moarte am reacţionat prin foamea de viaţă. Care era o foame de cuvinte. Numai vârtejul cuvintelor putea pătrunde starea mea. Fugeam pe urma celor trăite în cercul drăcesc al cuvintelor, până când un lucru îmi părea aşa cum nu-l mai cunoscusem înainte.” Tot în acelaşi discurs: „Când scrii, nu poate fi vorba de încredere, ci mai degrabă de onestitatea înşelăciunii.” Apoi, la câteva propoziţii distanţă: „Cu cât ceea ce scriu mă jefuieşte mai aprig, cu-atât arată mai mult lucrurilor trăite ceea ce nu exista pe când le trăiai.”

            Ţinta stringentă? „Cu cât ceea ce scriu mă jefuieşte mai aprig, cu-atât arată mai mult lucrurilor trăite ceea ce nu exista pe când le trăiai.”

            K.O., unicitate în stare pură şi febrilă! Putem afirma că în ceea ce tocmai am citit e ceva care induce smintire oricărei acţiuni metodologice a limbajului critic. În minte ne răsună asurzitor, ca un ţiuit strident de pădure nocturnă, o energie pe care metodologia, oricât şi-ar lărgi inelul de dominaţie terminologică, nu o poate imortaliza. Vreau să spun că viziunile Hertei Muller ne vorbesc într-un mod atât de onest şi acut nu doar din vârtejul fiorului creator, căci intervine aici, zic eu, o altă mărturisire a experienţei. Mărturisirea celui care, cunoscându-şi spiritul creator, nu a fugit mâncând pământul de el însuşi, ci din contră, s-a legat la ochi şi a făcut pasul în gol, ştiind că scrisul adevărat, indiferent de câtă istorie conceptuală s-ar umple cerul şi pământul, iarba şi apele, microbii şi insectele, explodează, şi a explodat dintotdeauna, într-o stare de sfâşiere interioară. „Treaba” stă, cumva, astfel: cu cât scrisul te învăluie mai mult în tine însuţi, cu atât te sfâşii interior mai mult şi cu cât te sfâşii interior mai mult, cu atât te substitui mai mult abisului.

            Bâlbâirea în imagini

            Numai într-o stare de sfâşiere interioară cuvintele sunt de acord să cadă la tocmeală. Iar această stare de sfâşiere interioară, ne demonstrează Herta Muller, nu poate fi identificată prin paroxisme emoţionale precum disperarea sau fericirea. Atunci? Paradoxuri senzoriale ale intervalelor? „Efortul tău de-aici se trage: în timp ce scrii nu poţi nici să trăieşti, nici să vorbeşti. Scrisul e doar pantomima amândurora. O dublă pantomimă: o dată pantomima lucrurilor concrete ale vieţii, ce trebuie forţată să intre în privirea limbii. Şi, în al doilea rând, după privirea limbii mai urmează şi tertipul limbii. E o a doua pantomimă despre felul cum alcătuirea frazei îi bagă-n cap legea sa cuvântului scris (…) Cuvintele dictează ce trebuie să se întâmple, mergi pe urma sonorităţii lor, a unei matematici precise până în punctul unde metafora ia prin surprindere faptele concrete. Cuvintele inventate îşi trag respiraţia: nu ştii ce-ţi îngăduie şi ce nu, deci – încerci. Ele se reped să-nhaţe ce le trebuie. Iar ce nu îngăduie, refuză. Nimic nu le este indiferent. Cuvintele au auzul bun, flerul le face să fie inteligente”, explică Herta Muller în eseul „Porumbu-i galben, nu e timp”, grupat alături de memorabilul discurs al scriitoarei în ultima ei carte de eseuri, „Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică” (Humanitas, 2011).

            Cel puţin trei concluzii îmi par a se desprinde din explicaţiile Hertei Muller:1) în cel care se petrece cu adevărat actul scrisului creator, legăturile intime dintre suflet şi lume se încarcă de prezenţa şocului; 2) cel care a simţit cu adevărat scrisul creator ştie că valoarea exemplară a literaturii este o spaimă a cuvintelor;3) cel care a trăit, pur şi scandalos, într-o spaimă a cuvintelor ştie că scrisul creator, văzut prin prisma practicii, nu poate fi explicat niciodată în termenii unei clarităţi teoretice, ci doar conjugat într-un mod autist şi înecăcios, ca şi când ai mesteca pietre, ca şi când un om l-ar trezi pe un alt om dintr-un somn profund şi, punându-i un reflector în faţă şi o lamă de cuţit la gât, ar răcni: „Zi repede ce-ai visat!”

            Personal, aş schimba oricând toate „minunile” criticii metodologice pe o asemenea amploare a percepţiei. Există aici, în explicaţiile Hertei Muller, o legănare de adâncimi şi o luciditate lăuntrică care nu provin decât dintr-un singur „loc”. ISTOVIREA – care, nu ştiu de ce, dar îmi pare mereu a fi ultima destinaţie transcendentă a limbii. Astfel de percepţii nu mai au nevoie de argumente solide (ştiinţifice, culturale etc.) pentru a fi validate drept purtătoare de pertinenţă, pentru că ele nu mai aparţin demult inteligenţei, deci nu sunt demistificări. Ele pronunţă adevărul cu „A” mare într-un mod firesc, precum respiraţia, precum sudoarea. Pentru că: unu: ele nu sunt exprimate prin chin meditativ, cum se întâmplă adesea în cazul multor gânditori care, indiferent de febrilitatea stilistică şi profunzimea afirmaţiilor, scrisul lor are durerosul handicap structural de a fi pustiu sub raportul scrisului creator (primul exemplu care-mi vine în minte, ca purtăror de instincte strălucite, este V. Şklovski); doi: ele sunt manifestările paralizante ale unei revelaţii  imposibil de destăinuit: scrisul creator vine întotdeauna ca o revelaţie imposibil de destăinuit – în opinia mea, asta pronunţă, într-un fel sau altul, toate marile cărţi şi toate marile scrieri despre creaţia artistică şi literară: iar acea revelaţie imposibil de destăinuit, ce altceva poate fi ea, dacă nu o stare de sfâşiere interioară?

            Gândirea critică a Hertei Muller acţionează printr-un fel de asmuţire opintită a limbii, într-o anvergură a trăirii care nu poate cuvânta decât bâlbâindu-se în imagini. Odată instalată în limbaj, gândirea critică a Hertei Muller înnoadă cuvinte în noduri neobişnuite, iar cuvintele, strânse în noduri, încep să se bâlbâie în imagini, visându-se mai întâi unele pe altele, apoi amplificându-se şi domolindu-se într-un efort feroce de-a se rupe unele de altele. Aici, în acest soi de bâlbâire, îmi pare a se afla nucleul ei dur, farmecul ei pătrunzător, distorsiunea ei clarvăzătoare. Şi oare, întreb, influenţat de o perspectivă deleuzeiană şi fără a gândi deziderativ, nu este bâlbâirea singura „dimensiune” stilistică (şi, de ce nu?, compromis stilistic) prin care etern capriciosul esenţial se lasă interogat şi conjugat?

            Puţin mai sus scriam că în cel care se petrece cu adevărat actul scrisului creator, legăturile intime dintre suflet şi lume se încarcă de prezenţa şocului. Se cere o completare interogativă: Poate sau nu fi numit acest şoc un şoc al tainei?

            „Privirea limbii” şi „tertipul limbii”: citind aceste alături de cuvinte, simt că Herta Muller ne duce în proximitatea unei materii intime a cuvântuluil, care, după ce parcurgi asemenea intensităţi senzoriale, te convinge să recunoşti gândul ce-ţi fuge turbat prin cap, şi anume că totul devine tulbure şi că ţi-e greu să mai fii sigur dacă, în scrisul creator, cuvântul mai este alcătuit din litere şi nu din cicatrici.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s