Dosar antiamericanism

             Răspunsul meu la ancheta revistei „Verso” privind tema anti-americanismului. Întrebările: 1) Ce este?; 2) De ce apare?; 3) Dacă şi cât este de legitim?

 

           În opinia mea, ca orice formă de gândire reducţionistă ce se hrăneşte cu mitul „duşmanului comun”, anti-americanismul, în multitudinea instanţelor lui de manifestare (anti-liberalism, izolaţionism, anti-capitalism etc.), este în mod fundamental o deviere ideologică. Visându-se, generic şi global, un scut în faţa iminenţei castrării economice şi culturale a naţiunilor „mărunte”, „batjocorite de istorie”, „dezarmate”, dar orbecăind în noaptea resentimentului, anti-americanismul înglobează în structura lui acelaşi sordid ambuteiaj nihilist de energii colective şi aceleaşi degenerescenţe ideatice specifice regimurilor totalitare: respingerea pluralismului, a statului de drept şi, per total, a modernităţii liberale. Slăvit cu mătănii tiermondiste şi extazuri conspirative de stânga occidentală şi cu bombe-cu-ceas la cingătoare de fundamentaliştii islamici, scenariul „coşmarului imperialist” american îl cunoaştem, e în culori aprinse: Piaţa egal orânduirea economică a Răului; gargui capitalişti în costume Scabal ocupând cerul şi răpindu-le protecţia socială păturilor defavorizate; corporatişti turbaţi de Wall Street călare pe tancuri strălucitoare, punând cu fierul încins semnul dolarului pe fruntea planetei; clasa muncitoare captivă într-o temniţă ce are drept gratii codul de bare; intelectuali veniţi din ceruri, rostind cu ecou apocaliptic în aule universitare concepte precum instincts for mastery sau delusions of investors; Slavoj Zizek, cu gesturi ample şi surmenat la scară mondială, lansând prospecte: „I think we will have to fiind a way not simply to abolish capitalism, but none the less to get somehow over it, not to treat him as the ultimate horizon of our social existence”. Ş.a.m.d.

            Cu alte cuvinte, purtând în vene serul toxic al ideologiei, anti-americanismul se prezintă drept o obsesie distopică.

            De ce apare anti-americanismul? Iată o întrebare dificilă. Dificilă deoarece motivele pentru care cineva poate deveni anti-american sunt de o diversitate halucinantă, de cele mai multe ori neavând nici cea mai vagă legătură cu realitatea Americii. Ci cu o Americă proiectată în jocul de umbre al ficţionalului, cu America fabricată la Hollywood, de pildă. Sau alt exemplu, implicând figura Liderului: în 2003, piaţa editorială din Franţa a înregistrat o cotă ridicată a resentimentului anti-american. Butonul declanşator la acea dată? George W. Bush, a cărui manieră politică trezea repulsie în rândul celor mai multe publicaţii din Franţa, identificându-l, nu de puţine ori, în chip cu totul şi cu totul debil, pe fostul preşedinte al Statelor Unite cu însăşi America. Totuşi, aş spune că, dincolo de acest nor de detalii disparate, există două mari motive care întreţin prezenţa anti-americanismului. Şi, bineînţeles, generează acest nor de detalii disparate.

            Unu: prestanţa economică a Statelor Unite, a cărei influenţă la nivel mondial (stârnind unele dintre cele mai negre invidii, sub acuza de „stat îngâmfat”), după cum ştim, a fost interpretată de-a lungul istoriei, şi mai ales în sângerosul secol XX, ca fiind eficientă dintr-un singur şi, evident, „malefic” motiv. Anume, faptul că – rostesc în cor vocile suave ale paradisului paternalist! – America este Mare şi Tare pentru că e lipsită de suflet, pentru că e obsedată de invazii militare, pentru că îi place să-şi scalde tălpile în sângele popoarelor seculare, pentru că nu are frică de cer şi nici ruşine de pământ, pentru că e clădită pe un cult al prădătorului. Această percepţie o întâlnim cu precădere în societăţile închise de tip Arabia Saudită, în care taie şi spânzură mentalitatea de „true believer” (Eric Hoffer).

            Doi: forţa sistemului american. Ei bine, de-aici păşim în cămara cu jucării demagogice a stângii europene (şi nu numai), un alt scelerat şi conştiincios „practicant” al anti-americanismului. Pentru stânga, Statele Unite, ca stat modern, reprezintă un ghimpe. Deoarece Statele Unite, ca stat modern, în materie de regim politic, aruncă în aer  întreaga schelărie a conducerilor de stânga, prin excelenţă conduceri etatiste, ce caută – ca reţetă absolută a obţinerii şi păstrării puterii – să dreseze cetăţeanul, îmbiindu-l cu mirajul abundenţei asistenţiale. Cum aruncă-n aer Statele Unite această schelărie? Printr-o filosofie publică de invidiat, ce pompează în sfera socială o cultură a riscului, atât de necesară unei vieţi democratice sănătoase. Explicaţia ne-o oferă Raymond Aron, citez: „Statele Unite nu sunt o naţiune istorică precum Franţa sau Marea Britanie, Statele Unite sunt un contract între oameni şi grupuri. Din acest contract s-a născut o comunitate politică, o <<policy>>, cum se spune în Statele Unite. Din această cauză, ceea ce nu se poate pune la îndoială este regimul politic”. Desigur, e greu de spus cât anume din această forţă a sistemului american a mai rămas în prezent, sub duşul socialist marca Obama.

            Criticile şi antipatiile sunt legitime, însă când acestea caută un vinovat global, atunci totul începe să miroasă, brusc, a poftă de sânge.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s