Copilăria permanentă din victoria sau eşecul unui act creator


Articol apărut în nr. 3-4 din „Viaţa Românească”

A scrie despre o gândire critică de profunzimea şi mobilitatea lui Lucian Raicu pare a implica asumarea unei anxietăţi care te atrage lent în proximitatea eşecului.

De ce?

Deoarece, în cazul în care nu ai avut şansa de-a schimba câteva impresii cu inconfudabilul critic în timpul vieţii, eşti pus instantaneu în faţa unei frustrări: frustrarea de-a opera doar cu ceea ce-ţi rezervă simţurile: a fi, adică, la dispoziţia nevrozei vanitoase de a nu cunoaşte în amănunt acel mister unificabil din inima oricărei gândiri creatoare; mister pe care doar „accesul impertinent” al prieteniei, al unui accidental schimb de intimităţi sau al unui gând scăpat fără voie, ţi l-ar putea revela, brusc, în toată nuditatea lui: cu alte cuvinte, eşti condamnat să rătăceşti cu lumânarea şi penseta prin nisipurile mişcătoare ale Textului, căutând indicii şi mai puţin prezenţe: căci indiciile aparţin depărtării biografice (care este o categorie a eşecului), iar prezenţele intimităţii.

Aşadar, cu proximitatea eşecului în vârful degetelor, voi încerca să compun o sumă de „impresii” (infuzate cu indicii) pe marginea extraordinarului „O sută de scrisori din Paris”: volum care adună selectiv „Scrisorile din Paris” pe care Lucian Raicu le citea săptămână de săptămână la Radio France International, în cadrul emisiunilor în limba română, şi republicate ulterior, tot selectiv, în paginile „României literare”. Selecţia scrisorilor – excelentă, unitară, fiecare scrisoare păstrând cu următoarea un subtil raport de subordonare ideatică – îi aparţine lui Livius Ciocârlie.

Apărută în 2010 la Editura Cartea Românească, „O sută de scrisori din Paris” pare genul de carte care nu trebuie citită sau recenzată cât timp filele îi sunt încă fierbinţi, cât timp ochiul e încă pătruns de foamea lecturii: există în aceste scrisori o vitalitate ameţitoare, o demnitate a distincţiilor, o năucitoare pasiune a formulării şi afirmării lucrurilor cu adevărat importante, care îţi cer să-ţi contramandezi imediatul avânt critic, să-ţi pui în cui imediata poftă de-a „cotrobăi” analitic. Există în aceste scrisori o discreţie a îngândurării care îţi spune să laşi sângele să-şi urmeze liniştit cursul prin vene, să clipeşti lent, să ai răbdare, să acorzi timp, mult timp, să cedezi, tot timpul să cedezi, să aştepţi cu sunetul propriei respiraţii în urechi: ca textul să te asimileze, să te preschimbe, să-ţi şteargă numele din buletin, să-ţi gonească umbra şi să te facă una cu aerul: ca lectura să fie unica experienţă de viaţă ce-ţi poate da senzaţia că uiţi de existenţa Lumii la modul deplin şi la modul definitiv.

O schimbare…

De la prima scrisoare, înţelegi: da, el este, e acelaşi Lucian Raicu, mare, cu adevărat mare critic! Flaubert, Proust, La Fontaine, Baudelaire, Maupassant, La Bruyerre, Voltaire, Verlaine, Valery, Artaud, Bernanos, Mauriac etc., cunoaşterea atentă a „regimurilor existenţiale” ale spiritului creator, ritmul accelerat, extatic al scriiturii, formulările memorabile, inepuizabila capacitate de reînnoire, veşnic tânăra plăcere a lecturii, responsabilitatea morală, nevoia, nemuritoarea nevoie de-a spune totul despre frumuseţea şi forţa adevăratei literaturi, nevoia, nemuritoarea nevoie de-a rosti adevărul, numai şi numai adevărul, impresionantul bagaj teoretic, şi mai impresionantul bagaj filosofic, luciditatea, inteligenţa emoţională, discernământul, atât de dinamicul discernământ cultural – toate sunt la locul lor, intacte, vii, poate mai vii ca niciodată! De la prima şi până la ultima scrisoare, Lucian Raicu nu se abate pentru nicio clipă de la ceea ce-l face să fie o conştiinţă critică atât de specială: faptul că nu face un „material de anchetă” din scriitorul pe care îl comentează – şi ăsta e un lucru cu adevărat rar, exclamă în tăcere cunoscătorii…

Şi totuşi, ceva a intervenit, se simte prezenţa unei diferenţe – tăcută, alunecoasă, greu de prins în cuvinte, de o mutare aproape cameleonică a intenţionalităţii – între aceste scrisori pariziene şi restul operei critice. Mai întâi, te gândeşti că asişti doar la o „remodelare” a stilului, în sensul că Lucian Raicu ajunsese la o incredibilă putere de esenţializare, însă realizezi subit că te afli pe o pistă greşită, căci această incredibilă putere de esenţializare a fost dintotdeauna la îndemâna criticului. Atunci, ce să fie: cumva o nouă „dicţiune a ideii”? Nu, nici asta, cu siguranţă nu! Atunci, aparatul critic: îşi pierduse oare aparatul critic? Ce întrebare mai e şi asta!? Începi să răsfoieşti cartea uşor nervos, spunându-ţi: Da, asta trebuie să fie! E vorba de umorul lui, de acel umor unic, ce reuşea să formuleze cu atâta amară luciditate şi căldură sufletească acele „banalităţi răsturnate” ale vieţii, cum zicea chiar el, care devin şocuri revelatoare şi dezlănţuie scrisul creator în minţile scriitorilor: da, acel umor e şi mai plin de înţelepciune! Dar ştii prea bine că nu aici s-a instalat diferenţa. Poate la nivelul criticii biografiste? Să nu mai fi fost Lucian Raicu un Russel Fraser modern al clasicilor francezi, să-şi fi pierdut el acel aproape ne-lumesc mod de a percepe în profunzime, cum o face în „Reflecţii asupra spiritului creator”, contingenţa imbatabilă pe care o impun Clasicii? Ar putea fi, la limită, o întrebare legitimă, dar pricepi că nu îşi are rostul, că este chiar stupidă, că diferenţa tot nu ţi se dezvăluie. Prin urmare – ipotezele de suprafaţă fiind aproape epuizate -, îţi apleci urechea asupra vocii politice a criticului: în acest punct, nu vei apuca să te agăţi de vreun semn de întrebare, deoarece vei fi izbit, ca de-o explozie de lumină, de faptul că, deşi se afla în inima politică a Franţei, în scrisul lui Lucian Raicu nu intervenise nicio „distorsiune” (stângistă), că Lucian Raicu rămăsese acelaşi intelectual ne-vrăjit de mirajul mitologiilor politice.

Intervalul dintre Gând şi Cuvânt

Şi începi, vorba vine, să te laşi păgubaş: te îndepărtezi, buimăcit, de „punctele fierbinţi” ale actului critic şi cedezi: te laşi în voia omului Lucian Raicu: adică începi să cauţi poezia gândirii: adică vrei să vezi ce anume urmăreşte viaţa să proclame, nu doar viaţa lui, ci Viaţa!, în intervalul dintre Gând şi Cuvânt. Ei bine, abia de-aici încolo – descoperi – schimbarea e de acord să îşi arate „faţa”… Şi, încet, încet, observi că, în intervalul dintre Gând şi Cuvânt, se deschide un abis în care orice discurs teoretic sau conceptual despre literatură îşi pierde într-atât de mult sensul, încât nu se mai poate preschimba nici măcar într-o peroraţie autistă. Şi, încet, încet, remarci că ardenta admiraţie a criticului faţa de Marcel Proust nu se rezuma doar la scriitorul Marcel Proust, ci viza şi modul în care (exprimat în scriitura proustiană) lăuntricul, spre a folosi o expresie paveseiană, „a fărâmiţat schemele experienţei”. Şi, încet, încet, aceste scrisori îţi relevă (limpede, tulburător de limpede) că la baza viziunii critice a lui Lucian Raicu nu a stat niciodată, nici măcar pentru o secundă!, vreun obscur „fluid” metodologic bine camuflat stilistic, ci o dimensiune cu vocaţie de realitate secretă a cuvântului, o dimensiune proustiană pur-sânge. Care ar putea fi tradusă astfel: să nu respiri, să nu clipeşti, fără a căuta mai întâi acel miez de copilărie permanentă din victoria sau eşecul unui act creator…

Maurice Blanchot: „A scrie, să fie oare a deveni lizibil pentru fiecare şi tocmai pentru tine însuţi indescifrabil?” – aceasta-i întrebarea în jurul căreia a trăit în şi prin cărţi, în şi prin scris Lucian Raicu.

Admirabil om, colosale cărţi!

P.S.: Pe 22 noiembrie 2011, s-au împlinit cinci ani de la moartea lui Lucian Raicu. Eforturile de recuperare a marelui critic întreprinse din 2006 şi până în prezent?

Deprimante…

Anunțuri

2 gânduri despre „Copilăria permanentă din victoria sau eşecul unui act creator

  1. Pingback: Liviu G. STAN in Viata Romaneasca – Excelent! « Cristian Robu Corcan: Fanteziile realităţii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s