Soljeniţîn vs. detractorii

Pe 3 august 2008, se stingea din viaţă Aleksandr Soljeniţîn, lăsând în urma lui o operă colosală, o ţinută intelectuală impecabilă şi o gândire politică angajată moral până la ultima suflare.

Şi totuşi, chiar dacă recuperarea în presa occidentală a marelui scriitor şi intelectual public s-a făcut în mare parte cu o doză semnificativă de nepărtinire, nu puţini sunt cei care încă insistă să cadă în capcane interpretative (bine plasate ideologic!) sau să rămână fideli unei optici deformate privind viziunile politice ale lui Soljeniţîn, reactualizând la foc continuu deja „obşteasca” acuză care i se tot aduce marelui scriitor rus de la sfârşitul anilor 70 încoace: aceea că ar fi detestat, în egală măsură, atât comunismul, cât şi democraţia apuseană. Motivul pe care încă se „legitimează” această optică? Vehementul discurs inaugural, „O lume despărţită”, ţinut de Aleksandr Soljeniţîn la Harvard în 1978, în care scriitorul aducea o critică umanismului antropocentric modern şi legalismului debilitant al Occidentului. Evident, discursul scriitorului a fost prost înţeles (vorba poetului: delirant de prost înţeles!) la acea vreme de intelighenţia occidentală, care a reacţionat rapid, aruncând cu fulgere „indignate” şi acuzându-l pe Soljeniţîn că este un inamic al principiilor democratice ale secolului XX, că este un ţarist, că este un antisemit, că este un imperialist, că este etc.

Ei bine, studiul profesorului Daniel J. Mahoney, „Aleksandr Soljeniţîn. Dincolo de ideologie” (Editura Polirom, 2011), este o replică densă şi concisă dată tuturor suporterilor acestei prejudecăţi comode şi de o culoare ce bate uşor pervers spre roşu sângeriu: „Pentru a spune lucrurilor pe nume, mulţi occidentali din acele vremuri nu au împărtăşit opoziţia profundă şi constantă a lui Soljeniţîn la adresa comunismului. Reproşurile uneori nestăpânite aduse lumii libere de-a lungul anilor 70 şi 80 din cauza ezitării acesteia faţă de expansiunea comunistă nu au convenit cercurilor jurnalistice şi academice, unde anti-anti-comunismul era o pasiune dominantă.” – ne introduce rapid în chestiune profesorul Mahoney, adăugând: „Este adevărat că sugera faptul că Occidentul, cu legalismul fără suflet şi <<cultura sa de masă>> , n-ar mai sluji drept <<model>> pentru Rusia postcomunistă (…) Discursul nu conţine nici măcar o singură critică a ideii de autoguvernare republicană sau a instituţiilor politice democratice”.

Volumul a apărut cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Din capul locului, se cer a fi precizate trei detalii: 1) avem de-a face cu o carte exemplară, absolut exemplară!, din toate punctele de vedere: atât al preciziei istoriografice, cât şi al acribiei documentaristice şi angajamentului polemic: o carte fără laude gratuite, o carte fără ketman; 2) Daniel J. Mahoney nu pretinde că Soljeniţîn este un filosof politic în sensul cel mai strict al cuvântului, ci îl analizează ca pe un scriitor care abordează „Chestiunea Rusiei” din două perspective: „manifestările acesteia în prezent şi în trecut, precum şi condiţia neschimbată a omului în calitate de fiinţă umană”; 3) pentru nicio secundă, demersul analitic al lui Daniel J. Mahoney nu se abate de la modul în care dicţiunea lăuntrică a lui Soljeniţîn îi conduce emoţional discursul politic: într-o altă ordine de idei, profesorul Mahoney e conştient că pentru a te apropia de adâncimile gândirii unui intelectual public de talia lui Soljeniţîn nu trebuie să tragi o linie de separaţie între suflet şi politică, altfel rişti să orbecăi precum un zombie bâlbâit, pronunţând acuze aberante precum „Absolutistule!”, „Antiliberalule!”, „Primitivule!” şi etc.

Omul modern şi depăşirea ideologiei

Studiul porneşte de la „tema politică de căpătâi a ultimilor 25 de ani de viaţă din viaţa lui Sojeniţîn”. Anume: călit politic în focul experienţei totalitare, Soljeniţîn a susţinut constant, după prăbuşirea URSS-ului, că reîntemeierea Rusiei ar trebui să se facă prin construirea unor instituţii politice libere pornind de la „bază către vârf”, argumentându-şi poziţia prin faptul că impunerea democraţiei în sens invers, de la vârf către bază, ar fi dus societatea rusă în aceeaşi paradigmă bolşevică de guvernare: făcându-se abstracţie de ţesutul – extrem de sensibil! – de obiceiuri şi tradiţii ale unui popor. Cu alte cuvinte, Soljeniţîn a fost un promotor fervent al artei autoguvernării locale (revitalizarea, pe niveluri multiple, a sistemului zemstva). Dincolo de acest deziderat moral, odată cu revenirea în Rusia după douăzeci de ani de exil forţat, în 1994, Soljeniţîn nu a contenit să afirme că, pentru a se reabilita spiritual şi politic, societatea rusă (aflată, în postcomunism, în plin desfrâu oligarhic) trebuie să-şi asume gropile comune umplute minuţios cu cadavre şi minciunile rostite la fel de minuţios în numele ideologiei comuniste, îmbrăţişând darul căinţei, şi că „renaşterea poporului” ar trebui să se petreacă deasupra tuturor calculelor ideologice: căci pentru Soljeniţîn, explică Daniel J. Mahoney, „depăşirea ideologiei implică în cele din urmă situarea dincolo de modernitatea filosofică, în măsura în care aceasta a izgonit sufletul în numele divertismentului sau al construirii unor structuri sociale ideale care, într-un fel sau altul, au făcut de prisos responsabilitatea morală.” Un excentric conservator, dom’le, astea-s cugetări naţionaliste de poet şi viziuni de slavofil mistic, care n-au nimic de-a face cu realitatea politică. Auzi tu, să-ţi revii fugărind o abstracţiune atât de obscură şi de ne-sistematizabilă precum căinţa! – se vor grăbi să pronunţe în cor atacanţii (gen Zizek) şi mijlocaşii (gen Tamás) relativismului postmodern. Pentru aceşti practicanţi ai solipsismului „jucăuş”, Daniel J. Mahoney dezbate lent şi elaborat opera lui Soljeniţîn, punându-le pe tavă o realitate definitorie şi delicată, pe care toţi pătimaşii lui detractori omit s-o ia în calcul atunci când se bulucesc în a-i vântura ştreangul moralist prin faţa ochilor: „După cum cartea mea încearcă să arate, până în ultimul ceas, Soljeniţîn a rămas devotat <<căii de mijloc în dezvoltarea socială>>, precum şi versiunii moderate şi omeneşti a patriotismului rusesc.” În acest sens, analiza profesorului Mahoney se concentrează cu predilecţie asupra a două mari aspecte, vitale pentru înţelegerea felului în care Soljeniţîn percepe actul de a înfăptui binele în viaţa politică, morală şi socială a omului modern: A) Soljeniţîn vs. idolatria progresului; B) autolimitarea.

Sufletul

A) Daniel J. Mahoney ne explică: în opinia lui Soljeniţîn, proba de foc a omului modern este aceea de a-şi păstra viu sufletul. Ceea ce înseamnă că „nicio formulă instituţională sau ideologică nu poate dezlega o problemă care, în ultimă instanţă, este mai adâncă decât nivelul politic sau instituţional”. Promovând ca evoluţie necesară a lumii modernizarea şi dezvoltarea economică şi tehnică, toate regimurile moderne acţionează sub dicteul progresului. Odată declanşată dialectica progresului, se dezlănţuie un vertij al satisfacerii cu orice preţ a intereselor materiale. Ceea ce duce la o înstrăinare monstruoasă a omului de experienţele umane fundamentale: alfel spus, omul se contaminează de o singurătate la capătul căreia îl aşteaptă doar mutilarea sufletului. Care este forma de rezistenţă pe care Soljeniţîn o propune în faţa sentimentului modern al „dezrădăcinării din lume”? „Fără a respinge lumea progresului, inseparabilă de meşteşugurile inteligenţei umane, recomandă un efort eroic pentru a înfrunta <<întrebările eterne>> la care indivizii moderni au revenit printr-o <<curbă complexă şi contorsionată>>.” Curba complexă şi contorsionată? Credinţa omului modern că Tehnica, Economia şi Comerţul îl vor dispensa de înfruntarea smerită cu propriul lui destin spiritual. Dar: „Datoria oamenilor moderni este aceea de a evita transformarea în <<jucării ale progresului>> căutând mijloace de a-l îndrepta către <<înfăptuirea binelui>>.”

B) În 1993, Soljeniţîn avea să ţină din nou un discurs (un ultim discurs) în faţa Occidentului, de data aceasta la Liechtenstein, în contextul prăbuşirii Blocului Sovietic şi al sfârşitului Războiului Rece. Un discurs lipsit de stridenţe. În ultima parte a discursului, scriitorul aduce în discuţie termenul de autolimitare, respingând „fabula naivă” a „sfârşitului istoriei”. Soljeniţîn consideră că doar autolimitarea poate păstra avantajele modernităţii, protejând totodată sufletul de-a nu fi devorat de chemarea cotidianului; că doar autolimitarea poate orienta progresul înspre săvârşirea binelui. Cu o adăugire: scriitorul insistă asupra caracterului voluntar al autolimitării. „Soljeniţîn neagă energic că aceasta este o poziţie utopică: este, mai mult, o dezlegare pragmatică a crizei timpului nostru, care ţine cont de irezistibilitatea progresului modern”precizează profesorul Mahoney, manifestând totuşi unele rezerve privind o posibilă împăcare deplină a progresului cu autolimitarea, argumentându-şi poziţia prin faptul că nu putem fi siguri că „iniţiativa individuală şi libertatea de a întreprinde pot să dezvolte în afara unui context social care tolerează atât vulgaritatea culturală, cât şi împărăţia banului.” Dar, în ciuda umbrei de scepticism, Daniel J. Mahoney îi dă dreptate dintr-o altă perspectivă lui Soljeniţîn: „Dar însuşi Soljeniţîn recunoaşte că <<proba>> impusă de progresul modern este o şansă, în aceeaşi măsură în care este şi o ameninţare.”

Renumitul filosof politic maghiar anti-totalitar Aurel Kolnay spune: „Omul este în realitate imperfect, dar capabil de gânduri şi eforturi perfectibile, înclinat spre rău, dar sensibil la bine, înzestrat cu un simţământ moral, dar scăpând uşor de sub controlul acestuia” Daniel J. Mahoney: „Aceste cuvinte exprimă perfect concepţia lui Soljeniţîn asupra condiţiei umane. Atât Kolnai, cât şi Soljeniţîn expun efortul ideologic sau utopic de a <<depăşi sau ascunde cu orice preţ diviziunile interioare care caracterizează fiinţa umană.”

Pe 3 august 2008, se stingea din viaţă Aleksandr Soljeniţîn, lăsând în urma lui o operă colosală, o ţinută intelectuală impecabilă şi o gândire politică angajată moral până la ultima suflare. Plus un mare sfat călăuzitor, care ar putea fi tradus astfel: Oameni buni, nu faceţi niciun pas fără a vă interoga conştiinţa, căci de o veţi adormi, în somnul ei veţi deveni, fiecare în parte, propriul vostru regim al minciunii.

P.S.: „Aleksandr Soljeniţîn. Dincolo de ideologie” este o carte care desfidă lipsa de responsabilitate a verdictelor culturale postmoderne.

P.P.S: Pe şleau fie spus: zdravăn şi necesar intelectual, profesorul Mahoney!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s