Cristian Robu-Corcan: „Proiecţia posibilităţii nelimitate de a fi”

Alexandru Vona a scris Ferestrele zidite în numai trei săptămâni, aflat, după cum a mărturisit, într-o stare specială, având senzaţia că i se dictează cuvânt cu cuvânt. De aici şi consternarea totală, însoţită de voluptatea fricii, în faţa misterului. Eliberat de obsesie, prin surpriza năucitoare a unei dimineţi revelatorii, pseudo-eroul nu face, la început, decât să consemneze promisiunea terifiantă a unei presimţiri: „Eram trist, dar nu ca în toate zilele,…(…) Tristeţea aceasta, pe care copiii o mărturisesc când se trezesc plângând…”. E vorba, printr-o simplă indicaţie desemantizată, de sugerarea unui teritoriu pe care Herta Muller îl extrage „din densitatea unor pasaje” care-i atrag gândul „acolo unde nu se pripăşesc cuvinte”. Frazele izbutite, în formă de fulguraţii ale efortului de a formula, se fixează în cap cu o finalitate bine definită: ele sfârşesc în locul în care ceea ce provoacă vorbeşte cu cel provocat altfel decât prin cuvinte. De aceea, în pofida relatării aproape documentare a lui Vona, Ferestrele zidite dau senzaţia de poetic. Nu de puţine ori se spune despre proza în care „întâmplarea” se revendică din „ambuscada trăirilor” că e poetică. De câte ori psihologia îşi produce efectele înaintea evenimenţialului, cititorul comun se simte lipsit de naraţiune. Apelul la poveste se face întotdeauna când nu se ştie cum şi de ce se dobândeşte, în ficţiune, valoarea exemplară.

Citeşte mai departe

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s