Farmecul discret al conştiinţei critice

* Mircea Martin – „Dicţiunea ideilor”, Ed. All, 2010

Mircea Martin constituie un fenomen exemplar de gândire critică văduvită de un cadru literar favorabil manifestării echipamentului analitic cu care este înzestrată. De ce? Deoarece Mircea Martin reprezintă la ora actuală singurul critic şi teoretician literar, în mediul literar românesc, care, citez, „produce gândire şi <<gânduri critice>> în mişcare deasupra neantului critic românesc”. Altfel spus, Mircea Martin se află într-o „paradigmă marginală”, într-o lume numai a lui, situată la antipodul inexpresivităţii, imbolităţii şi dezaxării conceptuale care formează, în mare parte, „desantul” critic românesc contemporan. Un mediu în care bagajul teoretic şi aventura interioară sunt, de cele mai multe ori, privite cu suspiciune, de obicei de la înălţimea unor „entităţi” desfătate în bazinul cu sinecuri instituţionale, sau, pur şi simplu, sunt etichetate ca fiind emanaţiile preţioase ale unor frustrări.

Dar, totuşi, ce înseamnă a produce gândire critică? Răspunsul îl aflăm din două surse: 1) Mircea Martin; 2) Georges Poulet.

În „Dicţiunea ideilor”, Mircea Martin formulează o sumă de repere pe marginea gândirii critice, dintre care, deocamdată, voi enumera doar două:

A) „Orice scriitură care se respectă, şi cu atât mai mult scriitura ideilor, trebuie să se supună acestor operaţii de purificare şi sedimentare menite să-i asigure coerenţa şi stringenţa. Evident, naturaleţea se pierde astfel – în cazul în care am putea vorbi despre o stare <<naturală>> a ideilor. Dar stringenţa unui text nu se poate obţine decât prin îndepărtarea sterilului”;

B) „Efect de sinteză organică, dar şi de lucidă stringenţă, stilul unui critic adevărat se recunoaşte, în primul rând, prin darul formulării exclusive, al expresiei irepetabile şi memorabile. Ceea ce spune el este atât de exact nuanţat, încât nu poate fi respus în alt fel, nu poate fi reformulat fără pierderi. Pierderi nu neapărat în ordinea frumosului, dar chiar în aceea a adevărului” .

În excepţionala lui carte din 1971 – „Conştiinţa critică” -, George Poulet, un critic şi teoretician literar cu apetenţă pentru istoria interioară a limbajului critic (deci, dotat cu o percepţie critică a cărei confesiune către Celălalt se petrece în experienţa mentalităţii poetice), conturează un „portret-robot” al gândirii critice pornind de la existenţa ei totală (aşadar, punctul de maximă afirmare a libertăţii ca interpretare), anume „conştiinţa critică”:

Aceasta îmi era ispita: să fac din critica mea un fel de curent mental paralel şi asemănător cu cel pe care îl urmăream în lectură; să unific gândirea celuilalt cu a mea, ca două braţe ale aceluiaşi râu, urmând aceeaşi pantă”.

Citeşte mai departe

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s