Reverii şi iaduri noi

Mircea Bârsilă aparţine unei specii de poeţi pe cale de dispariţie. Nu doar la noi, ci şi pe alte teritorii culturale cu apetenţă pentru „busculade” tranzitive. Mircea Bârsilă aparţine poeţilor cu destin. Adică, poeţilor pentru care poezia nu constituie doar relevanţa cea mai intimă a limbajului, ci şi vârsta primordială a naturii umane, blindajul ei de lumină. „Mirarea restituie lumii minunata ei aparenţă feerică” (Albert Beguin) – acesta pare a fi aburul ideatic care se desprinde din paginile ultimului volum de poeme al lui Mircea Bârsilă, „Monede cu portretul meu”. Un abur absorbit în „ADN”-ul unui cogito dinamic, acut, percutant, înzestrat cu certe presimţiri mistice – deci, trezit la realitate – şi avântat pe „îngustele străzi ale inimii”, acolo unde „numai lui Dumnezeu îi mai este îngăduit să se arate”. Totul e un mister unicat, totul e instinct transmisibil al inimii. De aici senzaţia de ameţeală (în adevăratul sens al cuvântului) pe care poeticul lui Mircea Bârsilă o instaurează ca o interogaţie a simţurilor.

Pe suprafaţa fiecărui poem pluteşte contemplaţia. O contemplaţie cu două faţete – ca o monedă.

Citeşte mai departe

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s