După o întâmplare adevărată, cu mici ajustări ficţionale

Acea noapte de iarnă a micuţului Ivan

 

1

 

Era pe vremea mandatului unui fost primar ex-comunist, al cărui nume începea cu litera „L”.

Afară: ger.

Afară: străzile acoperite de un strat gros de polei.

Afară: cerurile cerneau peste Brăila o ninsoare cu fulgi mari, ce făcuse ca toate drumurile să fie impracticabile, izolând bravul nostru oraş de provincie în regatul unei ierni aspre.

Într-un apartament cu două camere, decomandat, dintr-un bloc cu trei etaje, situat pe str. Soarelui nr.1, micuţul Ivan îşi privea buimac părinţii, de la statura lui de doar 1,40 de metri, neînţelegând motivul pentru care „mama” şi „tata” se agitau în jurul lui ca şi când ar pierde trenul. „Femeie, va fi numai din vina ta dacă nu vom apuca punga nenorociţilor ăstora de la Primărie!”, se auzea în sufragerie vocea severă a tatălui micuţului Ivan, în timp ce braţele lui puternice, muncite pe şantierele patriei post-decembriste, îndesau pe capul micuţului Ivan o căciulă din blană de iepure şi-i înfăşurau în jurul gurii un fular roşu de lână. „Ce vină am eu, dacă tu ai lenevit până la ora asta?”, se auzea în aceeaşi sufragerie vocea piţigăiată şi patetică, cu inflexiuni moldoveneşti, a mamei micuţului Ivan, în timp ce mâinile ei grase, muncite în bucătăria unui mariaj post-decembrist, făceau nişte funde straşnice, invincibile, ghetuţelor micuţului Ivan.

După ce micuţul Ivan a fost echipat pentru a înfrunta vitregiile iernii şi după ce mama micuţului Ivan, abia abţinându-se să nu izbucnească în lacrimi, i-a spus tatălui micuţului Ivan „o să mă bagi în mormânt, nenorocitule!”, iar tatăl micuţului Ivan, scrâşnind din dinţi, i-a răspuns mamei micuţului Ivan „femeie, tu deja m-ai băgat în mormânt, m-ai şi bocit, mi-ai şi făcut pomenile şi te-ai şi recăsătorit”, micuţul Ivan, ţinându-şi de mână tatăl, a ieşit afară, în viscol, şi, văzând nuanţele de mov cu care mutaţiile meteorologice ale iernii alimentează cerul noaptea, şi-a spus în gând, fără nici o legătură cu cromatica cerului: „mi-e foame!”.

 

2

 

Era pe vremea mandatului unui fost primar ex-comunist, al cărui nume începea cu litera „L” şi care, din când în când, după golirea unui număr semnificativ de pahare cu ţuică, îşi mai „ciufulea” secretarele, pocnindu-le pe neaşteptate peste faţă cu dosul palmei.

Afară: rata şomajului în continuă creştere.

Afară: în vitrinele magazinelor, produse la preţuri exagerate.

Afară: pe trotuare şi înghiţite de zăpadă, automobile muribunde, din lipsă de antigel.

În stratul gros de omăt, puteau fi lesne observate două tipuri de tălpi: 1. mari – ale tătălui micuţului Ivan; 2. mici – ale micuţului nostru Ivan. Pe fundal, scârţâitul plăcut al zăpezii. Trecând pe lângă ziduri împânzite de afişe, pe lângă o ceasornicărie, pe lângă un magazin de articole sportive, pe lângă Spitalul „Sf. Pantelimon”, pe lângă un vad comercial, prin dreptul coloanelor de la baza unor blocuri cu zece etaje, stil duplex, şi pe sub un frontispiciu pe care scria cu litere curbate „Romarta”, paşii micuţului Ivan şi ai tatălui micuţului Ivan se terminau în Piaţa Independenţei, pe platoul din faţa Palatului Administrativ (o clădire impunătoare, cu turn şi ceas, construită în stil Bauhaus). Cu pupilele dilatate de uimire, micuţul Ivan contempla jocul luminiţelor multicolore ce ornamentau stâlpii şi marile cutii de cadouri, cu funde roşii, care, agăţate de crăcile unui brad falnic, de aproximativ 4m, se legănau în bătaia viscolului – sosit parcă din Siberia – ce pusese stăpânire pe misticul nostru oraş de provincie.

Tatăl micuţului Ivan se lăsă pe vine şi, privindu-şi fiul în ochi, îi spuse pe un ton optimist: „Ivan, băiatu’ tatii, acum o să înveţi ce înseamnă viaţa”.

În faţa Palatului Administrativ se adunase o mulţime de oameni, bărbaţi şi femei, înfofoliţi în şube şi geci de fâş, cu feţele roşii de frig şi purtându-şi pe umeri copiii. Rumoare. Revendicări: „Să vină primaru’, să ne dea pungile promise!” Proteste: „Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă…”. Reproşuri: „De ce ne minţiţi? Vrem pungile promise!”.

Tatăl micuţului Ivan îl apucă pe micuţul Ivan de şolduri, îl ridică şi şi îl fixă pe umerii lui vânjoşi, munciţi pe ogoarele fertile ale patriei post-decembriste, după care se avântă în mulţime. Micuţul Ivan îşi întoarse pentru o clipă privirea spre vârful bradului, acolo unde trona un îngeraş de lut, şi-şi zise în gând, fără nici o legătură cu acel consilier al lui Dumnezeu: „mi-e foame tare!”.

 

3

 

Era pe vremea mandatului unui fost primar ex-comunist, al cărui nume începea cu litera „L” şi care, din când în când, după golirea unui număr semnificativ de pahare cu ţuică, îşi mai „ciufulea” secretarele, pocnindu-le pe neaşteptate peste faţă cu dosul palmei, şi în lista preferinţelor gastronomice ale căruia ciorba de burtă ocupa un loc la fel de vital ca şi propăşirea „reeducării” în anii de glorie ai tinereţii.

Afară: pumni ridicaţi în aer.

Afară: frunţi de fontă.

Afară: sete de sânge.

Furioasă, mulţimea de părinţi scanda împotriva liderilor orândurii locale. În faţa mulţimii, un cordon de gardieni. Îmbrânceli, huiduieli, ţipete de copii, femei prăbuşindu-se. Cu fiecare secundă care trecea, viscolul se înteţea. Din megafoanele instalate pe zidurile Palatului Administrativ se auzea un cor de baritoni: „Domn, Domn, să-Nălţăm! Domn, Domn, să-Nălţăm!”. Pe treptele ce duceau spre intrarea principală a Palatului Administrativ ieşi primarul ex-comunist al cărui nume începea cu litera „L”. Gras, îmbrăcat ca un activist al PCR, cu o căciulă de astrahan pe creştet, cu banderola tricoloră prinsă ca un brâu în jurul mijlocului şi cu o portavoce în dreptul gurii, primarul vru să ţină un discurs în faţa mulţimii: „Dragi concetăţeni, ne-am adunat în această sfântă seară de decembre ca să ne înfruptăm cu toţii din puţinul pe care noi, aleşii voştri, punând chezăşie pe sârguinţa şi omenia care ne stă în caracter, l-am adunat pentru…”. Numai că primarul ex-comunist al cărui nume începea cu litera „L” nu apucă să-şi ducă la bun sfârşit cuvântarea, deoarece, din mulţime, trasând în aer traiectoria unei ghiulele, un bocanc îi lovi portavocea, iar portavocea îl izbi direct în gură, rupându-i astfel un dinte. În secunda următoare, urlând din toţi rărunchii, mulţimea se buluci în cordonul de gardieni. Pumni şi capete în stomac. O dantură de femeie muşcă din urechea unui gardian. Văzând că situaţia scapă de sub control, primarul ex-comunist al cărui nume începea cu litera „L” ordonă unui funcţionar: „Aduceţi repede pungile şi pe Moş Crăciun!”. Apoi o rupse la fugă şi se închise în biroul lui.

Rezistenţa cordonului de gardieni devenea din ce în ce mai fragilă. Energia atomică a norodului ameninţa să pârjolească orice obstacol.

După ce chibzui o clipă, analizând situaţia, tatăl micuţului Ivan, cu micuţul Ivan pe umeri, care, de la înălţimea celor 5 anişori ai săi, nu înţelegea nici o iotă din ceea ce se petrecea în jurul lui, aşadar tatăl micuţului Ivan hotărâ să fenteze mulţimea şi o porni într-o aventură pe cont propriu. În drumul lui printre părinţii însetaţi de „pungile promise”, tatăl micuţului Ivan se văzu nevoit de a-şi curăţa, într-un fel, calea. Prin urmare, recurse la musculatura picioarelor lui de fier, muncite pe pedalele de frână ale rablagitelor autobuze ale patriei post-decembriste. Astfel, în marşul lui spre „paradisul pungilor promise”, şi pentru că, se ştie, de Sărbători scopul scuză mijloacele, tatăl micuţului Ivan începu să lovească cu tălpile bocancilor lui numărul 45 în tot ceea ce-i bloca drumul, femei şi bărbaţi, atacându-le punctele slabe, bazinurile, femururile, punându-şi la pământ toate tinţele, una după alta. Tehnica ofensivă a tatălui micuţului Ivan semăna cu cea a poliţiştilor care sparg uşi în filmele americane. „Daţi-vă, măi netrebnicilor! Nu vedeţi că-i mic?”, pronunţa grav, anihilându-şi cu sete concitadinii, ca şi când o viaţă întreagă s-ar fi pregătit, neştiut de nimeni, pentru această bătălie epocală.

Când tatăl micuţului Ivan reuşi să iasă din mijlocul mulţimii, cordonul de gardieni cedă, iar părinţii furioşi se năpustiră pe holul Palatului Administrativ, acolo unde, tremurând de frică pe un scaun, îi aştepta un Moş Crăciun bondoc, cu o barbă colilie încropită din vată şi umplut cu perne, ca să poată imita estetica Funcţionarului Sfintei Sărbători a Naşterii Mântuitorului. Lângă el se aflau câţiva saci plini cu pungi albe de plastic, care conţineau produsul dărniciei aleşilor locali. „Dă-ne, mă, pungile!” – vocile ameninţătoare ale părinţilor care reuşiseră să pătrundă în holul mare al Palatului Administrativ. Afară, pojghiţa de gheaţă care se depusese pe treptele instituţiei făcea noi şi noi victime. Capete sparte, nasuri însângerate, copii dezechilibrându-se şi căzând de pe umerii părinţilor în anaforul de tălpi şi de zăpadă strivită, care-i înghiţea pe loc precum un vortex real.

Tatăl micuţului Ivan găsi un loc liber în partea stângă a treptelor şi se gândi că din acel punct l-ar putea strecura foarte uşor pe micuţul Ivan înăuntru, fără a da nas în nas cu iureşul popular. Cum avea să facă asta? Îl ridică pe micuţul Ivan spre balustrada masivă a treptelor. Micuţul Ivan se prinse cu mânuţele lui fragile de balustradă, însă nu avea puterea necesară pentru a se căţăra pe ea. „Tati, nu pot!”, striga speriat micuţul Ivan, în timp ce tatăl micuţului Ivan, gâfâind, îl împingea de zor: „Ivane, băiatu’ tatii, să nu te prind că ieşi fără punga aia nenorocită! Te omor, mă, auzi!?”.

Într-un sfârşit, după câteva minute de chin, micuţul Ivan reuşi să se caţăre pe balustradă. „Ivan, târăşte-te pe burtă, aşa, ca focile!”, îi indica micuţului Ivan tatăl micuţului Ivan mişcările pe care micuţul Ivan trebuia să le execute pentru a putea ajunge la intrarea Palatului Administrativ. Aşadar, micuţul Ivan începu să se târască pe balustradă. Ca focile. Cu ochii închişi, căci îi era frică. Plângând, căci nu vroia ca tatăl lui să îl certe. La un moment dat, micuţul Ivan observă că, în spatele lui, un alt copil îi copia tehnica, încercând să se ţină după el. Debusolat, micuţul Ivan se uită spre tatăl lui. „Ivan, foloseşte piciorul, dărâmă-l!”, îi ordonă micuţului Ivan tatăl micuţului Ivan. Zis şi făcut! Micuţul Ivan îi împlântă în frunte copilaşului o talpă mărimea 20, fapt ce-l făcu pe copilaş să-şi piardă echilibrul şi să cadă peste balustradă, izbindu-se cu capul de un coş de gunoi învelit în tablă.

În fine, efortul micuţului Ivan fu răsplătit. Obiectivul, cucerit. Micuţul Ivan pătrunse în Palatul Administrativ. Teafăr şi nevătămat. Ajuns în faţa acelui Moş Crăciun, micuţul Ivan îl privi cu ochii sticlindu-i de bucurie şi-i spuse: „Săru-mâna!”. Transpirat şi cu un ochi eclipsat de o vânătaie uriaşă, de aceeaşi culoare ca a cerului iernatic de deasupra cosmopolitului nostru oraş de provincie, Moş Crăciunul îi întinse una din pungile albe, fixându-l duşmănos pe sub sprâncene, apoi un gardian îl conduse pe micuţul Ivan afară printr-o uşă secretă, una din ieşirile de urgenţă ale Palatului Administrativ.

Micuţul Ivan îşi spuse în gând: „Papa bun!”.

Şi se linse pe bot, desfăcând punga.

Înainte de-a fi condus afară, de a-şi spune în gând „papa bun!”, de-a se linge pe bot şi de a desface punga, micuţul Ivan asistă la următoarea scenă: un părinte smulse din teacă bastonul unui gardian şi-l pocni peste figură pe Moş Crăciunul de serviciu al Primăriei, făcându-l să-şi piardă cunoştinţa.

 

4

 

Era pe vremea mandatului unui fost primar ex-comunist, al cărui nume începea cu litera „L” şi care, din când în când, după golirea unui număr semnificativ de pahare cu ţuică, îşi mai „ciufulea” secretarele, pocnindu-le pe neaşteptate peste faţă cu dosul palmei, şi în lista preferinţelor gastronomice ale căruia ciorba de burtă ocupa un loc la fel de vital ca şi propăşirea „reeducării” în anii de glorie ai tinereţii, şi care era ovaţionat de toţi edilii justiţiarului nostru oraş de provincie, deoarece, în desaga abisalei lui filantropii, avea pusă deoparte câte o licitaţie publică pentru fiecare gură bătută de soartă din administraţia locală a cinstitului nostru oraş de provincie.

Afară: şuierat tăios de iarnă brăileană.

Afară: pungi albe rostogolindu-se în simfonia omătului.

Afară: părinţi şi copii, văitându-se, râzând, plângând şi gustând din conţinutul pungilor albe.

Micuţul Ivan se holba în interiorul pungii albe. Punga conţinea: două portocale, o napolitană şi trei covrigi. Inima micuţului Ivan bătea cu putere. Era fericit micuţul Ivan? Da, micuţul Ivan era fericit. Numai că în momentul în care se pregăti să rupă poleiala napolitanei, din imensitatea acelei nopţi de decembrie micuţul Ivan auzi o şoaptă: „Nepoate, eu am ceva mai bun…”. Speriat de vocea care i se strecurase în ureche, micuţul Ivan îşi întoarse capul spre dreapta, unde un bătrân înalt şi bărbos, cu o glugă pe cap şi înveşmântat într-un palton negru, răpciugos, îl studia cu atenţie pe micuţul Ivan. La prima vedere, puteai jura că bătrânul este un spectru sosit din ţările Nordului, însă nu era decât un om al străzii. Statura bătrânului îl făcu pe micuţul Ivan să încremenească. Nu de spaimă, ci de uimire. „Tata lui Moş Crăciun”, se gândi micuţul Ivan. „Dă mie punga aia şi eu am să-ţi dau ceva mai bun”, continuă bătrânul. Aflat sub aceeaşi vrajă a uimirii, micuţul Ivan nu ezită şi-i întinse punga. Bătrânul îi smulse punga, oferindu-i în schimb un aliment învelit în poleiala unui celebru baton de ciocolată american. „E caldă ciocalata şi bună rău. Iam-iam!”, îi mai zise bătrânul micuţului Ivan, ciupindu-l de unul dintre obrăjorii lui înroşiţi de frig, după care făcu doi paşi în spate şi se pierdu în imensitatea acelei nopţi de decembrie…

„Ivan, aici!”, îi făcu semn micuţului Ivan tatăl micuţului Ivan.

Ţinând pe palme ca o perlă preţioasă misteriosul aliment oferit de bătrân, micuţul Ivan alergă într-un suflet spre tatăl lui.

„Ce-i ăsta? Ivan, unde-i punga?”, se răsti la micuţul Ivan tatăl micuţului Ivan.

„Tati, e mai bun! Un nene mare mi l-a dat. I-am dat punga”, răspunse micuţul Ivan şi faţa lui era toată un zâmbet.

Tatăl micuţului Ivan observă că poleiala enigmaticului aliment fusese deja desfăcută. Intrigat, tatăl micuţului Ivan vârâ două degete prin gura învelişului pentru a extrage conţinutul şi, deodată, figura lui se schimonosi într-un asemenea hal, încât chiloţeii micuţului Ivan deveniră brusc calzi şi umezi.

Da, micuţul Ivan făcu pe el de frică.

 

5

 

Era pe vremea mandatului unui fost primar ex-comunist, al cărui nume începea cu litera „L” şi care, din când în când, după golirea unui număr semnificativ de pahare cu ţuică, îşi mai „ciufulea” secretarele, pocnindu-le pe neaşteptate peste faţă cu dosul palmei, şi în lista preferinţelor gastronomice ale căruia ciorba de burtă ocupa un loc la fel de vital ca şi propăşirea „reeducării” în anii de glorie ai tinereţii, şi care era ovaţionat de toţi edilii justiţiarului nostru oraş de provincie, deoarece, în desaga abisalei lui filantropii, avea pusă deoparte câte o licitaţie publică pentru fiecare gură bătută de soartă din administraţia locală a cinstitului nostru oraş de provincie, şi care, în acea noapte, fiind într-o stare avansată de beţie, deschise fereastra biroului şi, urlând ca o fiară înjunghiată, aruncă portretul părintele lui spiritual, Nicolae Ceauşescu.

„Rahat! Boule, ţi-a dat un rahat!”

Noaptea se umplu de răcnetul de disperare al tatălui micuţului Ivan.

Afară: coji de portocale în zăpadă.

Afară: pete de sânge în zăpadă.

Afară: urmele de cauciuc ale unei ambulanţe în zăpadă.

În apartamentul cu două camere, decomandat, din blocul cu trei etaje, situat pe str. Soarelui nr.1: cu pielea încărcată de vânătăi, ascuns sub plapumă, micuţul Ivan îl visa pe Diavol.

În rest, lumea aşa cum o ştim: barbară şi binecuvântată.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s