„Voi, cei vii!”

O satiră crudă (crudă tocmai prin faptul că Roy Andersson nu-şi pedepseşte etic personajele, ci, conştientizându-le certa înclinaţie spre ratare, deci spre suficienţa autodistrugerii, le lasă să se îndrepte lent spre linia de sfârşit a propriei lor barbarii) la adresa unei lumi istovite; o lume compusă doar din categorii de revendicatori; o lume ce a căzut în prăpastie, s-a izbit de fundul ei, şi-a frânt demnitatea până la ultimul ei fior religios, dar care, încă, pare a fi teafără, chiar dacă din ea a rămas doar o marionetă strangulată cu laţul fin croit al unei neghiobii progresiste. Inconştiente de exemplara lor molimă sufletească, personajele lui Andersson – siluete aflate într-o permanentă şi vampirică abulie fiinţială – sapă noi şi noi prăpastii, înarmate până-n dinţi cu intenţia emancipării propriilor lor bolgii interioare. Astfel, sufletul lor devine o absenţă ce poartă marca unei trepanaţii egalitare. În viziunea lui Andersson, aşa cum transpare ea în expresia ideatică a filmului – proiectat în plină depresie corporatistă a Suediei -, oamenii nu mai reprezintă nişte identităţi distincte cu şansa mântuirii, ci un angrenaj de simple cazuri. Mai exact, cărţi de muncă şi diagnostice. Privit in extenso, „Voi, cei vii!” exemplifică întocmai produsul brut rezultat în urma mixării celor trei puncte „G” care alcătuiesc „legea” neo-păgânismului postmodern. Şi anume: Dumnezeu a murit + totul e relativ + timpul înseamnă bani.

Vizionare plăcută!

Dacă se poate…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s