Ion Mircea (1)

E curios cum, în România, suprarealismul, chiar şi după încheierea fenomenului Naum (care, prin pohetica lui, a fost printre primii suprarealişti europeni ce a reuşit performanţa de a reda prin forţa fluctuantă a imaginarului suprarealist o naturelle Sprache, o limbă naturală, mai precis o poetică de sine stătătoare, aerată şi nealterată de intruziunea vreunui marketing obscurantist), s-a impus doar ca un curent facil, ca o abordare cvasi-populistă a idealului de psihism poetic, ca o „şmecherie” ludică aflată la cheremul făuritorilor de apocalipse civice, ce mai!, ca un calambur teribilist, care, într-un mod care frizează de cele mai multe ori terapia prin bâlbâială sistemică, a lăsat impresia că funcţia lui este doar aceea de atmosferă decorativă. De topping. Puţini au fost/sunt poeţii români (nu dau nume) care, odată ce au parcurs opera acestui grandios cognito numit Gellu Naum (poet esenţial pentru pentru orice ins care aspiră măcar la atingerea unei minime noime poetice, dacă nu la crearea propriu-zisă a poeziei) ajungând poate şi la efortul „incorect politic” de a-i şi contempla creaţia…deci, puţini au fost cei care au priceput că suprarealismul nu e o metodă cool de camuflare a lipsei de substanţă sau a analfabetismului emoţional, că suprarealismul nu se poate produce premeditat, adică prin alăturare şi contopire, că suprarealismul este o chestiune de presiune criptică şi nu de pasiune criptică, că suprarealism nu înseamnă a-i pune patine cu rotile unei bovine sau ochelari de soare macilor, că suprarealismul e un fel de a fi al fiinţei poetice, o reverie afonă şi mutilată a conştiinţei, şi, nu în ultimul rând, cel mai important aspect, că suprarealismul e, înainte de toate, o imagery (Wittgenstein), o gândire prin imagine. Gândire prin imagine. Efortul dureros şi angoasant de a exprima profunzimea orbitoare a fiinţei poetice printr-un limbaj al imaginii. Adică, treburi hard-core. Iar când mă gândesc la teoria wittgensteiniană a imaginii şi la rarele situaţii fericite în care suprarealismul a scăpat din chingile băşcăliei, îmi apare următorul detaliu: „Şocul oxigenului” (Ed. Vinea, Bucureşti, 2003), ultimul volum al lui Ion Mircea, poate cea mai bună carte a acestui poet bizar, lipsit total de obşteştile traume generaţioniste (care fac de atâtea decenii casă bună cu indecisul „fenomen” literar românesc) şi, deja un fapt de fatalism atestat academic prin „cinstită” şi insistentă repetiţie, ignorat cu destulă precizie în topurile literare ale ultimilor ani.

„Poezia vorbeşte celuilalt cu condiţia fundamentală ca limbajul ei să fie înţeles în spiritul lui originar, autentic. Să nu uităm că există şi o poezie a limbii, o poezie implicată în chiar istoria interioară a limbii, iar Schelling vorbea de prezenţa poeziei până şi în <<pura geneză materială a limbilor>> (…) Am merge mai departe afirmând că e vorba aici de recepta ceva inexprimabil cu mijloacele intraductibilului şi a ceva intraductibil cu mijloacele inexprimabilului”, explică Ion Mircea în prefaţa volumului, oferind, amabil şi provocator, un prim indiciu în abordarea „Şocului…”. De fapt, Ion Mircea se joacă cu focul, readucând în discuţie, în plină defulare a „poeticilor” electro-minimaliste şi a egocentrismului incult al noilor „plozi” psihedelici, cea mai delicată şi, din câte ne-a demonstrat istoria română a anxietăţii scriitoriceşti cu aplicaţie imediată, cea mai detestată dilemă a noţiunii concrete de literatură: actul creator ipostaziat în limbaj. Prin urmare, se cer a fi puse câteva întrebări desuete: 1. punctul de geneză al actului creator poate fi surprins în totalitate?; 2. este cumva redarea a ceva inexprimbail cu mijloacele intraductibilului şi a ceva intraductibil cu mijloacele inexprimabilului primul pas spre atingerea stării de germinaţie creativă?; 3. din ce se configurează spaţiul intern, punctul critic, marja confesivă ale unei scrieri trăite: dintr-un limbaj care se consumă pe sine (Pascal Quignard)? Răspunsul: şi da şi nu. Da, deoarece limbajul surprinde starea, ecoul spiritului, tempoul biblic al confesiunii, fluxul ficţional în plenitudinea lor ontologică. Deci, redă. Nu, deoarece limbajul redă, deci filtrează. Desigur, totul poate căpăta o dimensiune explicabilă în orice secundă, prin graţia eliberatoare a categoriilor, însă rezultatul va fi unul grotesc, cel deja existent: creator e cel ce se descurcă…

Va urma.

 

Anunțuri

Un gând despre „Ion Mircea (1)

  1. Pingback: Liviu G. Stan despre ION MIRCEA « Cristian Robu Corcan: Fanteziile realităţii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s