Ingeborg…

Amiază timpurie

de Ingeborg Bachmann

În vara abia mijită, teii înverzesc pe tăcute,

împinsă departe de oraş, alb

licăreşte luna de ziuă. Iată,

e amiază, a şi început în fântână să tremure raza,

a şi început să se ridice de desuptul olanelor

aripa ciuntită a pasărei măiastre

iar mâna mutilată de aruncătura pietrei

se prăbuşeşte în grâul răsărind.

Unde cerul Germaniei înnegreşte pământul

îngeru-i decapitat caută mormânt pentru ură

şi-ţi întinde talerul inimii.

Un pumn de durere se spulberă deasupra colinei

Şapte ani mai târziu

îţi aminteşti din nou

la fântână înainte porţii,

nu privi prea adânc,

lacrimile îţi dau în ochi.

Şapte ani mai târziu

într-o casă a morţii

călăii de ieri

deşartă cupe de aur.

Mai bine ţi-ai apleca ochii.

Iată, e amiază. Fierul

se îndoaie în cenuşă, atârnă

steagul pe spin, şi de aici înainte

vulturul rămâne ferecat

de stâncile unui vis străvechi.

Numai speranţa se chinuie orbită-n lumină.

Desprinde-i cătuşele, condu-o

pe deal în jos, aşază-i

palma pe ochi, să n-o

orbească umbra cumva.

Unde pământul Germaniei înnegreşte cerul

norul caută cuvinte şi umple cu linişte craterul

înainte ca vara să se topească în ploaia torenţială.

Rostit cu voce tăcută, trece peste ţară inexprimabilul:

Iată, e amiază. 

Marcel Reich-Ranicki, despre Ingeborg Bachmann:

Am văzut-o pe Ingeborg Bachmann pentru prima oară în 1959, la întâlnirea de la castelul Elmau. Era de mult faimoasă, obţinuse în 1953, pe când avea douăzeci şi şapte de ani, premiul „Grupului 47”. Oare oamenii îşi dădeau seama încă de pe-atunci că era vorba de poeta de limbă germană poate cea mai însemnată din întreg secolul XX? În orice caz era tratată cu un respect deosebit. Cert este că-i fascina pe mulţi şi, în special, pe intelectuali de vârste foarte diferite. În unele ziare puteai citi despre ea că este „First Lady”, Prima Doamnă a „Grupului 47”.

La întâlnirea de la Palatul Elmau ne-a citit o proză intitulată Totul. Părea agitată şi cu gândurile în altă parte. Înainte de a începe să citească a scăpat pe jos o parte din manuscris. Trei domni s-au repezit să ridice iute foile şi să le pună grijuliu pe masa la care şedea poeta. În sală s-a făcut tăcere deplină, unii se temeau că-i pierise graiul. În cele din urmă a început să citească.

Cerea un mare efort să desluşeşti ce spune. Ingeborg Bachmann a citit foarte încet, pe alocuri n-a făcut decât să şoptească textul ei cu mare sfiiciune. Era în mod vădit inhibată, foarte neajutorată şi un pic confuză. Îi venea greu să citească mai tare sau cu şoptitul ei nu urmărea decât să ne forţeze atenţia maximă şi liniştea deplină? Nu cumva era o cabotină, aşa cum nu puţini – dar în special femeile – bănuiau că ar fi? Mi se pare un cuvânt cam tare. În ciuda succeselor era foarte nesigură pe ea şi în unele privinţe un om primejduit, nefericit, care-şi căuta un refugiu în prefăcătorie. În cursul discuţiei foarte respectuoase ce-a urmat au luat cuvântul printre alţii trei critici, care au interpretat parabola Totul fiecare în felul său propriu. Cei trei erau Walter Jens, Hans Mayer şi cu mine. La puţin timp de la asta Ingeborg Bachmann a început să ţină prelegeri şi seminare în cadrul unui post nou înfiinţat de conferenţiar-invitat al Universităţii Frankfurt pe Main. La una din ore a fost întrebată care din cele trei interpretări ale povestirii Totul i s-a părut cea mai reuşită. Răspunsul ei şoptit a fost: ŤNici una.ť Mai mult n-a spus pe această temă.

Următoarea lectură a poetei la o întâlnire a „Grupului 47” a avut loc în octombrie 1961 la castelul de vânătoare Göhrde din Câmpia Lüneburg. Deşi trecea printr-o nouă perioadă de criză, care-i făcea munca aproape imposibilă, Ingeborg Bachmann se afla pe calea cea mai bună de a deveni primadonna assoluta a poeziei germane contemporane. Din această cauză Richter n-a vrut să renunţe la participarea ei. Urma să ne citească ceva duminică dimineaţa, la sfârşitul întâlnirii – doar ea şi nimeni altcineva. Venise cu o singură poezie, pe deasupra una destul de scurtă. Dar asta nu l-a împiedicat pe Richter să-i regizeze atent apariţia. Care într-o măsură încă mai mare decât la Castelul Elmau s-a transformat într-o ceremonie sacră, de data asta una deosebit de penibilă, fireşte.

A citit poezia Cuvinte, voi. Poezia are 37 de versuri şi începe astfel: „Cuvinte, voi, veniţi în urma mea!” Este o poezie nereuşită, aşa cred, o poezie proastă. Lectura n-a durat decât puţine minute, după care s-a lăsat o tăcere ciudată. Să fi fost un semn de înaltă consideraţie? Sau mai degrabă de stânjeneală? Richter n-a aşteptat mult şi-a spus: „Propun ca Ingeborg să mai citească o dată poemul ei”. Toţi au fost de acord în tăcere, dar s-au întrebat ce avea să mai urmeze după asta. După a doua lectură Richter i-a surprins pe cei prezenţi cu o remarcă echivalând cu o directivă şi pe care n-o mai auzisem niciodată la o întrunire a „Grupului 47”: „Propun ca acest poem să nu fie supus unei discuţii critice”. Oare de ce? Pricina să fi fost măiestria copleşitoare a poemului? Numai poeta ar fi putut crede aşa ceva. ş…ţ

În decembrie 1968 am întâlnit-o la Roma. Ţinusem la Institutul de Cultură German o conferinţă pe tema foarte îndrăgită pe-atunci: Rolul scriitorului în Germania divizată. La recepţia care a urmat la Ambasada RFG a venit spre surprinderea mea şi Ingeborg Bachmann. Am stat amândoi puţin şi-am plecat de-acolo împreună. Ne-am petrecut câteva ceasuri în diverse localuri din centrul oraşului. În mod ciudat nu-mi mai amintesc ce-am discutat noi doi atunci, îmi amintesc în schimb bine înfăţişarea ei. În cei trei ani ce trecuseră de la ultima noastră întâlnire poeta se schimbase foarte tare: Ingeborg Bachmann îmbătrânise vizibil, faţa îi părea marcată de o boală. Purta o rochie de culoare deschisă, cam extravagantă, foarte scumpă după cum s-ar fi zis şi care mi s-a părut mult prea scurtă. Vorbea gânditor şi cât se poate de aşezat, totuşi nu se controla prea bine. După asta n-am mai revăzut-o niciodată pe Ingeborg Bachmann.

Dar am mai avut o păţanie legată de ea, chiar dacă de cu totul altă natură. În martie 1971 am ţinut nişte cursuri la Universitatea din Stockholm, fără însă a-mi întrerupe munca la „Die Zeit”. M-am apucat să scriu un comentariu amănunţit la romanul Malina, recent apărut – primul roman scris de Ingeborg Bachmann. Fusese precedat de o lungă tăcere de zece ani a autoarei. Astfel de pauze, de regulă discret-dramatice, sunt înregistrate atent de cei ce participă nemijlocit la viaţa literară – unii scriitori se arată îngrijoraţi, mulţi sunt dornici de amănunte senzaţionale, cu toţii sunt curioşi. Căci majoritatea scriitorilor tocmai trec printr-o criză, sau au depăşit de curând o criză sau se tem de una nouă. De aceea ei gustă aproape cu voluptate criza unui coleg de-al lor.

Am citit romanul ca pe raportul poetic asupra unei maladii, ca pe psihodrama unei grele suferinţe. Am citit Malina ca pe o carte despre Ingeborg Bachmann. Povestitoarea din roman, care relatează lucrurile la persoana întâi, îşi dă seama că „sunt incapabilă… să mă servesc de lume în mod chibzuit”. Într-o scrisoare vorbeşte despre „grozăvia nefericirii mele”. Aceste confesiuni ale personajului le raportam la autoarea însăşi. Retras în camera mea dintr-un hotel din Stockholm, am văzut-o în acel martie 1971 pe Ingeborg Bachmann apărând la un post de televiziune. Se străduia vizibil să nu ocolească nici una din întrebările ce i le punea un intervievator politicos. A vorbit despre „boala bărbaţilor”, spunând: „Pentru că toţi bărbaţii sunt bolnavi incurabil… Toţi”. Iar în Malina citeam: „Mă simt copleşită, îmi pierd minţile, nu mai am nici o nădejde, înnebunesc”. Am fost zguduit. Simţeam, bănuiam că pe Ingeborg Bachmann o pândeşte ceva cumplit – poate că un sfârşit groaznic, cine ştie dacă nu foarte curând. În minte îmi stăruia un vers de demult pe care nu reuşeam să-l uit. Mă chinuia necontenit, devenind o obsesie: „Nu vreau să mă încarc de astă vină”. Am hotărât să nu-mi mai închei cronica ce-mi fusese comandată la acest roman şi din care apucasem să scriu cam jumătate. Am comunicat redacţiei că dădusem greş cu Malina şi că abandonez lupta. Dieter E. Zimmer care conducea în acea vreme paginile literare ale săptămânalului „Die Zeit” a avut înţelegere pentru decizia mea.

Când Ingeborg Bachmann a murit pe 16 octombrie 1973 în împrejurări niciodată pe deplin elucidate, am fost rugat să-i fac necrologul. Am spus în el că socotesc câteva din poeziile culegerilor ei Timpul păsuit şi Invocarea Ursei Mari printre cele mai frumoase din câte s-au scris în secolul XX în limba germană. Şi am sfârşit întrebându-mă, cu regret, oare de ce nu-i spusesem asta niciodată lui Ingeborg Bachmann. 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s