Lucian Raicu

Citind zilele acestea excepţionala carte din 1979 a lui Lucian Raicu, Reflecţii asupra spiritului creator, ochiul mi s-a poticnit – lispit de „spontaneitatea” negativistă a actului premeditat – asupra distincţiei principiale de bun-simţ(deci minuţioasă în imperiul esenţei) pe care talentatul critic o face între literatura cantitativă şi literatura calitativă, fiind copleşit de actualitatea ei nemaleabilă, de vizionarismul ei logic (pentru cel care ştie cu ce se mănâncă „crema” instituţională a culturii) şi de cât de bine ar putea ea servi pe post de etichetă – în sensul cantitativului, în opinia mea; şi un pariu procentual: 85% – „controversatului” prezent literar românesc, cu tot subsidiarul lui de filiaţii, ramificaţii, complexe şi noime generaţioniste. Deci, fără prea multe reflecţii epilogice ( le voi face în altă parte, cu altă ocazie ), iată distincţia marca Lucian Raicu:

” Cartea mediocră, literatura cantitativă se recunosc, totuşi, după evidenţa lipsei lor de inventivitate. Ele nu descoperă nimic în ordinea cunoaşterii estetice, morale etc., ca urmare a faptului că n-au descoperit propriul lor mod de a se face. Literatura calitativă, descoperă ceva în ordinea amintită, pentru că, înainte de aceasta, şi-au inventat, pe cont propriu, un mod de a fi, şi-au inventat singure modul de a fi scrise; fără nici un concurs din afară. Se spune, de obicei, cu relativă îndreptăţire, că, spre deosebire de invenţiile ştiinţifice, tehnice ş.a., marile opere literare şi artistice, marile invenţii creatoare îşi menţin vitalitatea, sînt perene. E un adevăr, dar un adevăr plin de riscuri şi de capcane. Producţia literar-artistică de serie riscă adesea să-şi compromită modelul, provocând, prin repetiţie şi multiplicare infinită, oboseala puterii noastre de receptivitate, o epuizare a interesului faţă de modelul însuşi. De aici periodica trecere a modelului prin periculoase faze de <<uitare>>. Din cauza literaturii cantitative, marile opere pe care această literatură le <<reproduce>> până la şaţietate, riscă, o vreme cel puţin, să se golească, ele însele, de sens. Aşa se explică reacţia de plictiseală şi dezinteres, sentimentul că unii sau alţii sînt scriitori <<depăşiţi>>. Primejdia banalizării lor, printr-o întreagă literatură repetitivă, există. Literatura proastă nu e atât de <<inocentă>> pe cât pare; este, de fapt, expresia unei agresiuni. Obiectul agresiunii îl constituie marile opere. Literatura mediocră încearcă, pe toate căile, să le discrediteze; nu o dată izbuteşte.”

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s