Invidia, boldul şi antena

Brăila, ca orice oraş, are propriul ei folclor urban. Iar folclorul ei urban, ca orice folclor urban, se distinge printr-un detaliu brut şi progresist al trecutului. Care este detaliul cel mai pregnant al folclorului urban brăilean? Antenele. Antenele Epocii de Aur. Pe zeci de blocuri din acest oraş poţi zări veritabile lanuri de antene ruginite, strâmbe şi rupte, rămase din acele timpuri întunecate când românul avea suflet de pioner şi voinţă de animal industrial. Însă aceste antene nu au rămas montate doar pe acoperişurile blocurilor, ci au eşuat şi în paradisul gospodăresc al cetăţeanului. Funcţia lor în prezent? Aceea de întăritură. Adică, a devenit o „chestie” de cârpit alte „chestii”.

De cum te afunzi pe străduţele înguste şi labirintice din anumite zone rău-famate ale oraşului, precum cartierele Viziru sau Vidin, ai vaga impresie că ai nimerit în turbăria virgină a unei civilizaţii născute din materii reziduale. Altfel spus, e ca şi când te-ai plimba printr-un ghetou din Kazakstan. De jur împrejur, se întinde un Egipt compus din garaje de tablă, fortificate cu plăci de carton presat şi cu ceva ce ar putea fi descris ca o pânză de fiare îndoite şi înnodate – oricum, ceva ca rupt parcă din reveriile futuriştilor sovietici – şi tot soiul de grădini. Grădini cu legume şi pomi fructiferi, grădini cu porci, găini şi raţe, grădini cu flori, grădini cu Olcituri, Dacii 1300, Skoda, Lada şi Lăstunuri, învăluite în deplina desfătare a unei rugini pistruiate cu găinaţ, grădini cu pensionari social-democraţi care joacă table, horcăie, se închină şi fluieră excitaţi după fetiţe de liceu şi, nu în ultimul rând, grădini cu mârlănaşi supraponderali care “o pun” de un grătar suspinând pe versurile maestrului Florin de la Caransebeş. Trendul care domneşte peste tot acest peisaj? Întrebuinţarea cât mai practică a fostelor antene. Oriunde îţi arunci privirea, dictează antena. Antena pe post de boltă, gratii din antene sudate, bare de bătut covoare din antene sudate, sape din bucăţi de antenă sudate, schelete ale chioşcurilor pentru tomberoane din antene sudate, basoreliefuri pentru porţile garajelor şi pentru uşile centralelor de cartier din elemenţi de antenă sudaţi şi, nu în ultimul rând, antene înfipte în pământ pe post de araci.

Stau şi mă gândesc că, poate, cea mai importantă funcţie socială a antenei, aşa cum s-a transmis ea din comunism şi până în primii ani ai postdecembrismului, a fost aceea că a servit şi ca o „armă”  rentabilă în amplul fenomen al reglării de conturi cetăţeneşti…

Ei bine, de aici ieşim din art-nouveaul comunitarian şi demarăm cu scârţâit de roţi în plină paradigmă a convieţuirii ca act de barbarie.

Un amic îmi povestea zilele trecute cum familia lui – o familie simplă de catolici, deci cultivând din plin simţul comuniunii sociale – a fost realmente terorizată între anii 1990 şi 1994 de un vecin de bloc care locuia în acea perioadă cu un etaj deasupra lor şi care dezvoltase o reală obsesie din dorinţa de a le face imposibilă exercitarea dreptului natural şi euforic de a fi „telespectatori”.

– Dar ce anume îl deranja? l-am întrebat curios.

– Numărul de elemenţi ai antenei.

– Adică?

– E simplu. Se simţea umilit că familia mea avea cea mai bună antenă din acel bloc, că prindeam încă patru posturi în afară de TVR.

– Şi ce probleme v-a făcut?

Înfigea bolduri în cablul care făcea legătura dintre mufa televizorului şi antenă. Dar nu tăia niciodată cablul. Nu smulgea niciodată elemenţii antenei. Nimic. Doar înfigea bolduri. Atât. În fiecare săptămână, odată cu căderea nopţii, timp de patru ani, douăzeci de bolduri (niciodată unul în plus sau în minus), cu conştiinciozitatea unui stahanovist. Nu se ştie cum, dar nimeni, nici un locatar nu şi-a dat seama de ritualul pe care vecinul lor îl practica. Era silenţios, eficace şi atent ca şoarecele când operează sacii dintr-un hambar. Numai până într-o zi, când a fost prins în flagrant de către tatăl amicului meu care, fără să chibzuiască prea mult, a hotărât că cea mai bună metodă de pedepsire ar fi aceea de a-l târâ prin tribunale. Bineînţeles, nu au ajuns niciodată în faţa instanţei. Cazul era prea absurd. Astfel că zilele cu bolduri în antenă au continuat, ceea ce i-a adus pe părinţii lui la pragul disperării. Vecinul lor era de neoprit.  Nu ştiau cum să mai procedeze. Mai întâi au devenit bolnavi cu nervii. Apoi insomniaci. Apoi le-a pierit pentru o perioadă chiar şi pofta de mâncare. Apoi au început să apară certurile la cuţite. Trebuiau să acţioneze într-un fel – dar nu în orice fel -, cât mai repede cu putinţă. Era pusă în joc armonia familială. Dar, cel mai important, erau puşi în joc banii cheltuiţi pe acea antenă. Aşa că, în lipsă de orice altă idee, au zis că cea mai bună formă de contraatac ar fi imitaţia. Aşadar au recurs şi ei la acelaşi procedeu. Au început să-i înfigă bolduri în antenă. El înfigea. Ei înfigeau. El începuse să înfigă de două ori pe săptămână. Ei hotărâseră că vor trebui să o facă de trei ori, ba chiar de patru dacă ar fi fost necesar pentru a-l înfrânge.  În scurt timp, ceea ce începuse ca o scurtă ripostă a atins stadiul unei lupte pentru supremaţie bazată parcă pe celebrul principiu american de last man standing. Ori de câte ori se întâlneau, fie accidental, fie intenţionat, se luau  subit la înjurături, se blestemau, se scuipau, se huiduiau. Au tot dus-o aşa vreun an de zile, până în vara lui 1994, când ofensiva vecinului lor a încetat brusc.

–   Care a fost motivul?

–   Televiziunea prin cablu. A fost primul din blocul nostru care, ştii cum se spunea atunci, „şi-a tras cablu”. Înţelegi? Era primul.

–  … ( am tăcut )

Bun.

Acum, un alt caz, ceva mai recent şi puţin diferit.

Anul 2006. Zi frumoasă de primăvară. Miasmă copleşitoare de copaci înfloriţi. Mă plimbam pe bulevardul Independenţei, prin dreptul C.E.C.-ului. La un moment dat aud doi bătrâni ţipând: „uite mă, acolo sus! Iar a dat strechea în ăsta!”. Unul dintre ei arăta cu degetul spre acoperişul unui bloc cu opt etaje. Curios să văd despre ce-i vorba, m-am apropiat de ei cu paşi repezi, însă până să apuc să privesc punctul pe care-l indica degetul bătrânului, am fost „bruiat” de un zgomot puternic. Buuuuuuf! Bătrâneii au izbucnit în râs. Ce se întâmplase? Peste aripa unui Jeep alb care staţionase în parcarea din faţa blocului se întindea o pată enormă de bălegar. Resturile pungii în care fusese bălegarul fluturau peste acea pată. Buuuuf! Altă pungă. Bătrâneii râdeau să se prăpădească. O nouă pată, însă de data aceasta pe geamul lateral. Eram complet buimăcit. Totul se petrecea la o distanţă de vreo 10m de mine şi nu ştiam ce să cred. Aveam senzaţia acută că am nimerit accidental în preludiul unei micuţe revoluţii de cartier şi că aceasta pungă cu bălegar reprezenta partea ei soft, că avea să urmeze muniţia de distrugere în masă, în speţă chiuvetele, damigenele, căzile, bibliotecile şi televizoarele.  Am vrut să-i întreb pe cei doi bătrânei dacă-l cunosc cumva pe cel sau cea care arunca, dar aceştia dispăruseră pe nesimţite.

Peste câteva zile aveam să aflu din paginile unui ziar local că un locatar din blocul cu pricina, fost inginer-mecanic, pe vremea lui Ceauşescu, la “Drumuri şi Poduri”, îşi încropise un soi de catapultă cu bandă de cauciuc din ultimile două antene care mai rămăseseră pe acoperiş şi că ţintele speciale ale pungilor cu bălegar pe care le catapulta erau numai maşinile străine. Prins de poliţişti în plină acţiune, transportat la secţie şi întrebat ce anume l-a determinat să catapulteze acele pungi, el le-a dat următorul răspuns (citez din articol): „Ce vreţi măi oameni buni, doar sunt şi eu om ca tot omul! Mă rodea invidia că, după treizeci de ani de muncă pe şantiere, eu am un nenorocit de ARO, iar canaliile astea capitaliste se plimbă în maşini de lux!”. Am încheiat citatul. Apropo, Jeep-ul alb aparţinea cumnatului său…

Bun.

Deci, în ambele cazuri avem de-a face cu sfânta meteahnă a invidiei. Antena a fost doar intrumentul ei de expresie. Care ar fi morala? Trebuie să mai existe vreo morală când e vorba de invidie? Nu. Dar se cere o micuţă constatare: comuniştii au construit şi au lăsat în urma lor tone de lucruri inutile şi greu de epuizat, cum ar fi antenele din Brăila.

[antene.jpg]

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s