Partitură, nimic personal

He, he, he…s-a apropiat momentul. Te afli în căsuţa ta ascuns într-o beznă cu miros de beci. Stai pe un scaun în faţa ferestrei. Eşti melancolic. Eşti desfigurat de frică. Eşti încordat ca un arc. O crustă de piatră ţi-a acoperit corpul. Aştepţi. Într-o mână ţii o ţigară, o ţii în palma întinsă ca o tavă, şi admiri – pentru că tu ştii să admiri dincolo de aparenţe – cum coada ei de fum îţi flutură peste nas. Pe marginea pervazului ai pus un pahar cu cenuşă. În cealaltă mână strângi inima pe care, din prea mult exces de zel, ţi-ai smuls-o din piept pentru a semnala cuiva, oricui, ceva, un fenomen obscure, un adevăr personal sau poate simpla nevoie a unui punct de sprijin. Dacă te-aş privi din spatele ferestrei, cu siguranţă aş avea impresia că te uiţi la mine, cu ochii mari şi negri, prin gardul de plasă al unui lagăr. He, he, he…dar afară ce se întâmplă? Cine merge, distrugând clădirile, prin  oraşul ăsta cu vaduri, epave, târfe, interlopi, consilieri şi multă apă? De el să-ţi fie oare frică? Dar tu, stimabile, tu nu ai făcut nimic. Tu ţi-ai păstrat tăcerea ca un ghem de cârpe vârât în gură, iar omisiunea a fost dintotdeauna trepanaţia ta preferată. Tu ai fost cuminte şi, mai ales, cumsecade, căci n-ai văzut în critică decât impostura unui ne-democrat. Ţie nu-ţi poate face nimic…Dar, totuşi, hai să ţi-l descriu, chiar dacă ţi-e groază să-l priveşti. Uite, un prim detaliu: e enorm şi gras. Poartă un costum cu dunguliţe care pocneşte pe bârdâhanul, pardon, burta lui din care ajunge la urechea mea sunetul sâcâitor al unor lame care toacă şi toacă şi toacă. După gât şi-a trecut o curea şi cureaua-i legată de o urnă specială. Urna e roşie, roşie ca rahatul lui Lenin plutind în ciorba lui Troţki… Ooops, dar ce se întâmplă stimabile, ai început să-ţi muşti din inimă? Înghiţi greu, cu noduri, icneşti, îţi vine să vomiţi? Stop! Stai neclintit! Aha, începi să ai emoţii. Bun aşa. Atunci bănuiesc că-mi permiţi să continui. Uite, are o guşă transpirată şi un început de barbă. Figura lui seamănă cu a unui orbete. E cărunt. Din gură-i curge o cascadă de bale. Are un nume, dar nu vreau să-l rostesc pentru că cetăţenii oraşului tău m-ar putea lapida cu seceri şi ciocane. Ştii ce face acum? Uite, îi apucă de păr pe cetăţenii oraşului tău, care par între degetele lui butucănioase doar nişte biete sardine muiate-n ulei, îi ridică încet şi îi bagă-n gură, apoi îi scoate, doar că acum corpurile lor nu mai au carne pe ele, ci au rămas doar scheleţii. Şi ce mai face dup-aia? Îi aruncă-n urnă. Da,da,da, de zbătut se zbat, ţipă, se opun, vor să scape, dar până la urmă, în opinia mea, îşi dau seama că aşa e mai rentabil şi recurg la modestia unui zâmbet degajat. Uite, acum îi culege cu pumnul, câte şaizeci deodată. Pe ăştia nu-i mai aruncă în urnă, ci îi înghite direct, apoi scuipă în lături scărpindându-se în dos. Se pişă pe blocuri, râgâie, zbiară şi fredonează o manea. Ce spui? Să tac! Sunt prea cinic? Îmi pare rău, dar tu ai ales, stimabile. Acum îţi sugerez să mai muşti o gură din inimă şi să mai dai pe gât o “duşcă” de cenuşă. Gata, gata, eu am tăcut. Nu vrei mai bine să fluier?




Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s