George Almosnino

George Almosnino(1936 – 1994) a fost un spirit de discreţia unei umbre de ac. Deci, aşa cum era de aşteptat, posteritatea lui e în prezent un cvasi-anonimat. Trei puncte…

Evreu sefard, bărbat înarmat cu bărbăţia celui care-şi sacrifică vanitatea comodităţii în scopul trăirilor concrete ale fiinţei, om măcinat de coşmarul micimii naturii umane, ego dotat cu vederea periferică a morţii (ca şi Virgil Mazilescu, cu care de altfel se şi înrudeşte sub aspectul estetic al dezintegrării lente a fiinţei), ţesător de transe crepusculare şi cetăţean fără statut social, George Almosnino a fost un poet de o rarisimă trăire a riscului de a fi poet, atât în relaţia cu Celălalt, cât şi în jungla chitanţieră a societăţii…

03_confes1_copy1[1]

compoziţie cu copil şi soldaţi

uşile închise ascund minuni
mama îşi trece limba
pe farfuria cu urme de maioneză
copilul se joacă singur
vede soldaţii nemţi
intrând în paris
cum şase barbaţi intrau
intr-o femeie străină
egalitatea aceasta
nimic nu se intamplă în numele nostru
nici ştergerea resturilor de mâncare
după ospeţe

prin fereastra spartă

lovituri egale
leşie aruncată pe trupul tău
ezitarea sexului dezgolit
în ochii lumii
viclenia spinărilor bune
balta în care zace o pâine
uitată de un copil
în ora lui de graţie
doamne
moartea veselă la ora opt
musca se învârteşte şi bâzâie
pe acest pământ
locuibil
odilon-redon01[1]
autoportret
 
doamne cine sunt eu
un mâncător de cârnaţi
o mare tăcere într-o mare prostie
împletesc funia de care mă spânzur
şi-mi scot limba
dintr-o servietă cu mandarine
 
4

ce greu animal întins pe plajă
dezbărat de orice rezistenţă
gata să primească poftele tuturor
ca o masă de nuntă
acolo închiriată închisă
sub cornisele mari după gratiile
unde cântecul rămâne
o coborâre de anotimpuri
cine mai vrea să privească
faţa lunii scăpată din ceruri
cum peste mahala se deşeartă deodată
asemănătoare topirii seului
cu sfârâituri sticloase

nelinişte din toate părţile
fete apărute în scuaruri
cu mers aducător de sânge aspru
între picioarele umbrite suspinului
pretenţiile sufletului la căderea nopţii:
voi afla patul unde
schimbăm împărăţiile
şi legile
şi unghiurile din care urechea noastră
presimte lătratul stepei?

oraşul rămâne în urmă
marile doctrine
rămân agăţate ca pânzele de copaci
omul parcurilor cu miros de catran
grăbit îşi sfârşeşte drumul

artwork_images_425931314_463078_odilon-redon[1]
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s