Celulita – războiul nevăzut

   Războiul împotriva celulitei nu e doar o luptă tehnico-tactică împotriva unui aspect inestetic al epidermei, ci a atins în prezent proporţiile cronice ale unui mod de a fi. Mii, milioane, miliarde de femei din întreaga lume iau anual cu asalt clinicile de înfrumuseţare corporală, purtând secundă cu secundă un război de uzură cu această „ebola a erosului” – după cum a denumit celulita un celebru medic naturist american – a cărei notorietate ai putea jura că o devansează până şi pe cea a morţii. Ba, dacă vrei să plusezi, până şi pe cea a lui David Beckham.

   Pe întreg mapamondul a luat naştere o veritabilă cultură a eliberării din „chingile” celulitei. Dacă veţi da o singură căutare pe Google, veţi fi copleşiţi de ciclonul de informaţii pe care îl va dezlănţui simpla tastare a cuvântului celulită. Veţi fi subit aruncaţi din confortul scaunului-rotativ direct în jungla a sute de forumuri virtuale pe care se dezbat, se disecă, se sistematizează, se experimentează şi se pun la cale tot soiul de ofensive de combatere a celulitei, unele mai ingenioase ca altele, de parcă ai fi aterizat la mitingul unei asociaţii ireale de vraci. Iată o mostră dintr-o discuţie purtată pe forum între două femei: ”cătălina77: Eu fac masaj în fiecare seară cu zatzul de la cafeaua pe care o consum în casă…am citit în revistele de frumuseţe că ar da rezultate…şi chiar aşa e. Pielea devine altfel…fină, chiar arată mult mai bine…nu mai are aspectul ăla de brobonitze sub piele dacă le pot spune aşa…doar că trebuie să urmez acelash ritual de fiecare dată: după frecarea cu zatz, limpezesc bine şi pielea rămâne maronie, cu miros de filtru de cafea nespălat.” O anume angeldust îi răspunde: :”Bine zici cătă…faza cu zaţul de cafea e foarte bună. Îţi exfoliază pielea şi rămâne super fină apoi, plus că ajută la celulită, deoarece şi S.(nu dau numele produsului!) şi multe alte creme pentru aşa ceva conţin cafeină. Mi-aţi făcut poftă şi am fost azi şi am luat şi eu S.”

   Apoi veţi descoperi cu stupoare că la nivel internaţional se organizează de vreo trei-patru ori pe an chiar şi conferinţe cu tema „Cum să scăpăm de celulită în 5 paşi”. Apoi veţi da peste tezaure inepuizabile de mărturii cutremurătoare – divorţuri, psihoze, fobii, miliarde cheltuite pe tratamente – ale unor femei afectate de cel mai grav tip de celulită, cel de gradul IV( celulita severă, în terminologie medicală), peste oceane de tratate anti-celulită, peste munţi de reţete naturiste şi tratamente corporale dintre cele mai bizare, peste ziduri de creme anti-celulită, de uleiuri anti-celulită, de pastile anti-celulită, de geluri anti-celulită, de măşti anti-celulită, de injecţii anti-celulită, de etc. anti-celulită.

    Acestea fiind spuse, să „plonjez” direct în problemă. „Apocalipsa” celulitei a intrat şi în viaţa mea. Dar nu pe uşa din dos, punându-mi batista cu formol la gură, adică luându-mă drept posesor, ci pe cea din faţă, trasându-mi pe figură un mare semn de întrebare, adică surprinzându-mă în rolul unui spectator de conjunctură. Din ce în ce mai des celulita îşi face simţită prezenţa, atât ca flagel stârnit împotriva funciarei senzualităţi, cât şi ca un fertil motiv de intercomunicare, în mediul natural al familiei prin care se întâmplă să mă perind. De exemplu, observ cum de vreo jumătate de an încoace, două mătuşi de-ale mele, femei de treabă şi mame carismatice, ambele învârtindu-se în jurul vârstei de 60 de ani, care până mai ieri aveau preocupările normale ale oricărei gospodine post-decembriste – oala cu mâncare, telenovela argentiniană, rebusul, Ion Iliescu şi cearta cu administratorul de bloc – au fost cuprinse peste noapte de mania celulitei. Aşadar, au acţionat în consecinţă: s-au angajat într-o cursă contracronometru în vederea contractării a tot soiul de credite bancare pentru a-şi putea plăti tratamentele, iar odată la două săptămâni le puteţi zări luând drumul Poştei, de unde se întorc afişând întotdeauna o mină misterioasă, ostenite, gâfâind, bălăbănindu-se pe picioare şi cărând în braţe cutii uriaşe de carton pline cu produse anti-celulită. Ba, câteodată, le aud văitându-se de durerile insuportabile prin care trec în timpul şedinţelor de masaj. De durerile de după şedinţele de masaj. De durerile altora de dinainte şi de după şedinţele de masaj. Dar niciodată nu sunt dispuse să renunţe. Lumea nu e a celor modeşti, ci a celor energici, aşa spunea Dante.

      – Silvia, spune-mi şi mie, ce anume se petrece în acele saloane de înfrumuseţare?, am întrebat-o într-o zi pe o amică, cuprins de o curiozitate bolnăvicioasă.

      – Păi, uite cum facem: eu am mâine programare la masaj, aşa că, dacă vrei, mă poţi însoţi ca să vezi ce se petrece.

    Asta am şi făcut. A doua zi, pe la orele 12 ale după-amiezii, aşteptam pe str. Mihai Bravu în faţa unei porţi cu gratii de fier negru. Soneria interfonului suna. Ţrrr! Ţrrr! Ni s-a deschis şi am pătruns pe sub o boltă dărăpănată din viţă de vie într-o curte îngustă şi cufundată în semiobscuritate. De jur împrejur prima kitschul terapeutic caracteristic patronilor brăileni din pătura de mijloc a societăţii: pitici de lut echipaţi cu găleţi şi mistrii, gazon artificial, o căruţă de dimensiuni reduse, cam de mărimea unui cărucior de butelii, stropitori multicolore înfipte în pământ, o fântână arteziană din fibră de plastic şi un balansoar de grădină din lemn. Am fost întâmpinaţi de o domnişoară bondoacă, inexpresivă şi plinuţă, cu breton de caniş, îmbrăcată într-un halat negru şi imprimat cu buze roşii şi ţuguiate. Domnişoara bondoacă, inexpresivă şi plinuţă ne-a introdus într-un antreu vopsit în roz şi mi-a ordonat să mă aşez pe un fotoliu şi să aştept, timp în care amica mea a fost condusă într-o cameră din care se auzeau acordurile unei melodii orientale. Am fost servit cu o ceaşcă de cafea.

    După jumătate de oră de aşteptat, de sorbit cafea şi de răsfoit o revistă mondenă, la ureche mi-a ajuns un ţipăt înfundat, auuuuuu!!!, din camera în care intrase amica mea. Apoi un altul. Apoi altele şi altele, din ce în ce mai subţiri şi mai acute. Am vârât revista la subraţ, m-am ridicat panicat şi m-am dus să văd ce se petrece. Când am intrat în cameră, amica mea stătea lăţită pe burtă, pe o masă de masaj, unsă cu un fel de gel de la bust în jos, gemând agonic şi strângându-şi capul în mâini, în timp ce o namilă de bărbat, cu frizură de fotbalist, îi plimba pe coapse un dispozitiv prevăzut cu o ventuză, ceva care semăna până în cele mai mici detalii cu o pompă de desfundat chiuveta. Dispozitivul emitea sunetul specific unui aspirator, iar amica mea ţipa ca din gură de leu ori de câte ori ventuza îi atingea pielea. Bărbatul cu frizură de fotbalist fredona nişte versuri în rusă.

– Ce se întâmplă?, l-am întrebat speriat.

– Domnulie, n-aveţi cie câuta aişi!, mi-a răspuns accentuând cu severitate fiecare cuvânt.

– Cum adică!?

Bărbatul cu frizură de fotbalist a început subit să zbiere din toţi rărunchii, văzându-şi însă de treabă:

– Pentru cî aista îi politica firmii, băăăăă paţani! Tu, cari ieşti un însoţitor, trebui sî aştepţi pi hol! Ai înţieles băăăăăă paţani!?

     Ventuza se lipea şi se dezlipea de piele.

      Flop!

      Flop!

     M-am uitat debusolat la amica mea, care-mi făcea semne disperate cu mâna să părăsesc camera. M-am dat uşor în spate, cu sentimentul unui rău absolut şi gratuit, am trecut peste prag şi, deodată, m-am simţit apucat cu violenţă de mâneca pulovărului. Era domnişoara bondoacă, inexpresivă şi plinuţă – adică plină de celulită – care mi-a spus pe un ton mustrător: domnule, noi suntem o firmă serioasă şi nu vrem ca angajaţii noştri să se simtă în vreun fel deranjaţi în timpul programului de lucru. Apoi m-a scos direct în stradă, reproşându-mi că nu am pic de educaţie şi respect pentru munca celorlalţi…

    Am rămas în stradă.

    Tăcut.

    Buimac.

    Un ţigănuş zdrenţăros s-a apropiat de mine şi mi-a cerut 1 leu.

    I-am dat 1,5 lei.

    Apoi, la fel de buimac, am plecat spre Piaţa Concordia şi am intrat într-o cofetărie de unde mi-am cumpărat un ecler foarte lung. La fel de buimac, am muşcat cu poftă din el, privind pe geam bătrâneţea barocă a Spitalului Sf. Pantelimon şi întrebându-mă dacă e posibil ca vreodată celulita să devină un tipar de ură rasială.

   Peste 20 de minute aveam să primesc un sms:”vacuum se numea aparatul. acum mă simt excelent. vii să mă iei? pupici!”

image005[1]

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s