Antologia portretului…

De curând mi-a picat în mână o antologie absolut savuroasă: „Antologia portretului. De la Saint-Simon la Toqueville”, întocmită de Emil Cioran. O carte de fineţea unui rubin Nawata. 321 de pagini tobă de aproximaţii psihanalitice, de grandilocvenţă filosofică, de umor 100% nepopulist, de subtilităţi analitice şi ironii tăioase în faţa cărora te simţi doar un papiţoi care dă cu rămurica-n baltă. Semnatarii? Unul şi unul. Un veritabil careu de aşi: Saint-Simon, Doamna-Staal Delauney, Fraţii Grimm, Doamna du Deffand, Marmontel, Doamna de Genlis, Rivarol, Étienne Dumont, Brissot, Beugnot, Ducele de Lévis, Doamna Vigée le Brun, Talleyrand, Doamna de Staël, Doamna de Rémusat, De Pradt, Chateaubriandt, Joubert, Charles de Rémusat, Royer-Collard, Benjamin Constant, Sainte-Beuve, Contesa de Boigne, Philarète Chasles, Marchizul de Custine şi Toqueville.

st-simon[1] Din toate portretele, întocmite exemplar, se poate trage următoarea concluzie: mai bine te apuci de sculptat în bobul de grâu decât de fixat portrete. De ce? Pentru că ai mai multe şanse să atingi nu excelenţa, dar măcar o dexteritate lăudabilă civic. Şi, fie vorba între noi, cui nu-i place să aibă o dexteritate lăudabilă civic? Vedeţi voi, tehnica portretului nu înseamnă doar a înregistra detaliile izbitoare ale expresiei faciale, bârfele care circulă prin epocă despre acea persoană sau tarele vizibile ale unui caracter, oricât de şic, plastic sau de carambulic le-aţi reda (adică a fi David Lodge+Terry Pratchet), ci e o treabă cu adevărat istovitoare. Aceea de a scormoni jucăuş, cu penseta şi şerveţelul( pentru a nu lăsa vreo amprentă care ţi-ar putea da peste cap demascarea), în sinele celuilalt, de a muta blocuri de piatră cu puterea suflului(în speţă, de-a extrage esenţa care contează din pleura de esenţe canonizate – adică cele preschimbate în prejudecăţi scolastice; adică, reciclabile în infinite forme de larg consum – aparţinând culturii unei epoci), de a face să încapă o statuie într-un portofel( în altă ordine de idei, de a avea vâna exegetică necesară pentru a percepe raportul dintre psihismul etic al celuilalt şi spiritul funciar al epocii), de a…mai departe nu vă mai zic. Hai, încă un detaliu: arta portretului e infinit mai grea decât meşteşugul de a-i crea o virtualitate romanescă unei naturi umane, de altfel şi asta o probă de foc la care mulţi scriitori redutabili ai literaturii universale au cam dat chix…însă cu o înaltă ţinută estetică.

427px-Madame_de_Staël[1] În fine, iată despre ce-i vorba:”Spiritul lui Napoleon era vast, dar în felul orientalilor. Avea o înclinare naturală către Orient, şi o lua într-acolo de îndată ce era aşezat în această direcţie; însă, printr-o predispoziţie contradictorie, cădea, de propria lui greutate, la nivelul unor amănunte cărora le-am putea spune ignobile. Primul impuls era întotdeauna mare, al doilea – mic şi josnic. Spiritul îi semăna cu punga: una dintre băieri o ţinea generozitatea, cealaltă zgârcenia. Geniul său, făcut totodată pentru scena lumii şi pentru o scenă de bâlci, reprezenta o mantie regală îngemănată cu un veşmânt de arlechin(…)De aici s-a născut acea aversiune pentru adevăr care se observa la el. Nu-l respingea în calitatea lui de adevăr demonstrat; dimpotrivă, ca prostie, ca ceva incompatibil cu ceea ce credea el, personal, că este adevărul. A fost mult mai mult pradă iluziilor decât dedat minciunii; de aceea nu respingea pe cineva ca opozant, ci ca imbecil, iar gura îi era plină de expresii de desconsiderare şi de dispreţ.”, a consemnat De Pradt.

cioranfoto[1]

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s