Despre femeie, cu o femeie şi trei poeţi

S. de Beauvoir, în Al doilea sex:„Femeia este idealul naturii omeneşti şi idealul pe care bărbatul şi-l propune ca Celălalt esenţial, este feminizat de el, căci femeia este figura sensibilă a alterităţii; este motivul pentru care aproape toate alegoriile, atât în limbaj cât şi în iconografie, sunt femei.”

 

conversaţie mondenă

de Mircea Ivănescu

200px-Mircea_Ivanescu[1]

m-am aplecat mult către ea peste cristalele impure
ale paharelor arzând liniştit, să-i spun – „rochia ta”
(dar nu-i priveam faţa, nu o vedeam) – „abia
acum văd, ai o rochie violetă”. (acele dure

ale alcoolului îmi zgâriau faţa, ca atunci
când mergi prin zăpadă, în soare.) „ai o rochie
violetă”, îi spuneam surprins. (şi e
ca o flacără aderentă care te consumă. pe brânci

mă târăsc către ea – aş fi putut să-i spun,
dar minţeam – văzusem demult cum gulerul întunecat
al rochiei îi urca spre gât cu jocul ei de curcubeu degradat.)
şi mereu îmi spuneam: – dacă-i privesc faţa acum,

am să înţeleg – am s-o văd pentru întâia dată
cu adevărat. şi mi-am ridicat ochii spre faţa ei nemişcată.

Marianne

de Paul Celan

celan_breathturn[1]

Fără liliac îţi este părul, iar chipul tău cel din sticla oglinzii.
Dintr-un ochi într-altul norul trece întocmai Sodomei spre Babel:
precum frunzişul de piatră spulberă turnul şi cum mai spumegă crângul de sulf.

Apoi îţi zvâcneşte un fulger în jurul gurii – acel ascunziş cu aşchii de vioară.
Cu dinţi de zăpadă mânuieşte unul arcuşul: O, mai frumos răsună trestia-n vânt!

Eşti şi tu, iubito, o trestie şi cu toţii o ploaie suntem;
Un vin fără-seamăn ţi-e trupul şi-l bem cu toţi zece;
o luntre în lanul de grâu inima ta, vâslim îndreptându-ne spre noapte;
un ulcior de albăstriu, cum mai sari tu uşor peste noi, iar noi dormim…

În faţa cortului soseşte plutonul, te ducem la groapă chefuind.
Cum răsună pe dalele lumii talerul greu din vis.
CU INIMA PLINĂ DE ORE, aşa ai venit tu la mine – ţi-am spus:
Părul nu ţi-e închis la culoare.
Aşa l-ai ridicat tu uşor pe talerul suferinţei, era mai greu ca mine…

Ei vin pe corăbii la tine şi-l încarcă, îl oferă spre vânzare în târgul plăcerilor –
Îmi zâmbeşti din adâncuri, mă plâng ţie pe terezia care rămâne uşoară în vânt.
Mă plâng: Părul tău nu este închis la culoare, ei îţi oferă apa mării, iar tu le dăruieşti buclele…
Şopteşti: Ei umplu lumea cu mine, iar eu îţi rămân ca o strungă în inimă!
Tu spui: Pune-ţi pe tine frunzişul anilor – e timpul asta să faci, ca apoi să vii să mă săruţi!
Frunzişul anilor este de culore închisă, părul tău nu.

The Night You Slept

de Cesare Pavese

Untitled-137(2)[1]

 

Şi noaptea-ţi seamănă,

îndepărtata noapte care plânge

tăcută-nlăuntrul inimii care adânci,

şi stelele se perindă ostenite.

Un obraz atinge al obraz –

un fio rece, cine

se zbate, implorându-te, singur,

destrămat în tine, în febra ta.

Noaptea suferă, tânjind după zori,

sărmană inimă ce zvâcneşte.

O, chip fermecat, spaima-ntunecată,

febră ce mâhneşti stelele,

sunt unii ce la fel ca tine aşteaptă zorile,

scrutându-ţi chipul în tăcere.

Întinsă eşti sub noapte,

precum o zare-nchisă, moartă.

Sărmană inimă ce zvâcneşte,

odinioară, tu erai zorile.

sarah-moon_j[1]

                              SARAH MOON

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s