Soi, identitate, revelaţia adâncului

* Când vine vremea gâştelor sălbatice, Ed. Tritonic, 2008

A avea o conştiinţă scriitoricească nu înseamnă doar a avea inspiraţia de a descoperi metoda cea mai fertilă de a-ţi drămui fantasmele, de a-ţi „administra” talentul în scopul dobândirii unui stil coerent, ori a unei fraze plastice, ori a unui fel unic de a concepe lumea, ori a unei acurateţi papiniene în desfacerea sistemelor opuse, ci – poate cel mai important aspect – de a avea curajul, ba mai mult, tupeul necesar şi nedisimulat de a-ţi asuma un limbaj al gândului lăuntric. Care ar fi avantajul? Păi, astfel am scăpa atât de sub tentaţia facilă a idiosincrasiei intelectuale, a modei scrisului „de ultimă oră” (decretată de vreun program teoretic ce-ţi poate garanta un loc fruntaş în loja de export, dar nu oricum, ci cu o singură condiţie: talentul tău să fie întotdeauna un bun public, niciodată un ecou al libertăţii tale naturale ca posibilitate a posibilităţii), cât şi, mai ales!, pentru a reda acel CEVA care i-a conferit întotdeauna literaturii, indiferent de vremuri şi academii ale gândirii, dimensiunea unui proiect existenţial şi a unui fapt de exegeză a spiritului.

Căci, îmi permid a spune, singurul mod de a scrie, fie o proză valoroasă, fie o poezie de forţă, este producerea textului prin vocea gândului lăuntric. Deoarece – nu ştiu dacă aţi observat – cele mai slabe, ridicole şi autosuficiente cărţi ale literaturii romaneşti sunt acelea care înglobează o defulare de proporţii a gândului rostit. Mai exact, descătuşarea unei palavrageli insipide, propagatoare de populisme, de schizofrenii conceptuale, de partizanate politice şi de tot soiul de clişee filozofarde. Bineînţeles, totul topit într-un mix trepidant de confuzie, omisiune, frică, paralizie sufletească şi retractilitate. Mai multe nu spun, căci de aici încolo intrăm într-un domeniul delicat al sincerităţii. Atât mai trebuie menţionat – pentru a nu fi tentaţi să cădem pradă unui concurs de false repere – că acest har literar al redării gândului lăuntric nu se dobândeşte, nu poate fi pastişat sau însuşit printr-o reţetă compoziţională, indiferent de câte artificii de stil experimental, de câtă  prestidigitaţie psihanalitică sau de cât „balast” livresc îţi poţi aduce în ajutor, ci pur şi simplu te naşti cu el. Îl ai ca instinct primar în actualitatea lui concretă. Ah, şi încă ceva: de aici,  din forţa motrice a gândului lăuntric, rezidă în pulsul romanului vertijul metafizic al textului trăit. De aici forţa generatoare a ideii de substanţă. De aici atemporalitatea şi aspaţialitatea minţii cufundate în reverie. De aici  intelectualismul satiro-esenţialist. De aici  farmecul discret al rememorării obsesive a timpului pierdut. De aici limbajul narativ. Adică, absenţa în prezenţă( citez, din Georges Poulet:”nici un lucru nu se mulţumeşte să fie. El mai trebuie să poarte în sine un sens care să-l depăşească. Trebuie să vorbească, să fie un semn”). De aici  problematica biblică. Şi alte asemenea caracteristici esenţiale pentru orice cogito de scriitor veritabil care-şi face din actul sisif de a scrie un examen de anduranţă combativă şi unul de conştiinţă în faţa ispitei de a fi un impostor benevol, după cum tind unii maeştri ai condeiului să-şi „cârpească” golurile – atât tehnice cât mai ales morale. În fine, de aici diferenţa ireductibilă dintre un ţesător savuros de farmece frazastice şi un scriitor autentic, dintre ipocrizia grafomaniei şi telepatia divină a afectului consumat în abisul conştiinţei…

Bun. Am făcut toată această introducere, deoarece ultimul roman al unuia dintre cei mai interesanţi şi înzestraţi prozatori apăruţi pe scena literară a ultimului deceniu, Cristian Robu-Corcan, se prezintă drept o dovadă inatacabilă a prezenţei unei conştiinţe scriitoriceşti. Flaubertiană prin claritatea dinamismului filmic, joyceiană prin poziţionarea matură a burţilor la nivelul interpretării impresioniste a realităţii înconjurătoare, tarkovskyană prin senzaţia de excurs mistic a atmosferei şi montagneiană prin perspectiva contemplaţiei antropologic-eseistice a barbariei instituţionale, „Când vine vremea gâştelor sălbatice”, impresionează, în primul rând, prin calitatea scriiturii. Evaziunea barochistă a frazei, propoziţia scurtă şi esenţialistă, şi cadenţa fondului afectiv sunt perfect sincronizate. Nici un exces de analiză/contemplaţie/interpretare/meditaţie prost plasat, care să denatureze sensul ori să dăuneze curgerii textului. În al doilea rând, este o satiră de proporţii, subtilizată în eleganţa unui umor de factură anglo-saxonă, la adresa infinitei nimicnicii opulente a fiinţei umane absorbite în imperativul: realizează-te social, fii voios, hrăneşte-te, dar niciodată nu hrăni pe altcineva, împuiază-te şi laudă-i pe toţi, indiferent peste câte cadavre va trebui să calci. În al treilea rând, este o fereastră deschisă permanent spre războiul nevăzut al lumii. În al patrulea rând, este o artă poetică a bolii de a fi om, una de o stranietate rudă cu vertijul gotic şi de o tulburătoare coerenţă şi sinceritate a fiorului religios. Şi, nu în ultimul rând, este un admirabil curs de măiestrie prozastică. Accentul nu cade pe the storyline. Nu acesta primează( şi, în opinia mea, nici nu prea are de ce să primeze vreodată acest aspect), ci tumultul interior al personajului, superenergetismul voinţei sale, fluxul emoţiilor,  nirvana lui psihică. De cum deschizi cartea  descoperi o copleşitoare efervescenţă imagistică a contemplaţiei. Una prin care ni se cere clar – la modul subliminal – ca, pentru a merge mai departe, să renunţăm la buletin, la ambiţii şi la nume, să ne provocăm un soi de amnezie de identificare şi să ascultăm dincolo de graniţa unui sens evocativ: M-am întrebat, în timp ce mă îmbrăcam, de ce în toată copilăria mea Mira îmi vorbise, rar şi cu zgârcenie, doar despre moarte. Respiram greu, sacadat, ceva în mine se diluase şi devenise suportabil. Venea un miros de frunze arse şi gustul amar din gură mi se îndulci. Pentru că moartea este o operaţie chirurgicală delicată, în care chirurgul şi asistenţii săi trebuie să dea dovadă de rapiditate şi siguranţă în mişcări. Totul se petrece repede, foarte repede, legăturile multe şi sofisticate trebuie desfăcute fără greş(…)Nu am înţeles niciodată liniştea absolută.  În absolut, liniştea se manifestă printr-un ţiuit constant, o vibraţie a cărei frecvenţă de sunet nu se modifică niciodată, un mod de manifestare care depăşeşte putinţa noastră de a localiza sursa, pare că este, pur şi simplu, iar când încetează dispare orice urmă. Încât te întrebi: cum poate exista ceva ce nu există? Pentru că liniştea pe care o înţeleg eu are o particularitate: este formată din infinite voci care se aud în surdină, de foarte departe, din abisuri care plutesc sub mine. Sunt voci de bărbaţi şi femei, scâncete de copii, gemete de bătrâni, câteodate animale care vorbesc în limbi necunoscute, dangăte funebre ce articulează cuvinte din litanii nesfârşite, strigăte înnăbuşite. Şi tocmai alternanţa de intensităţi şi tonuri, depărtarea de nemăsurat, sunetele seci cu care abisurile se ciocnesc unele de altele, pleura uriaşă care cuprinde totul trecând prin sită noţiunea, tocmai astea fac şi dau sensul liniştei.”

Cristian Robu-Corcan nu a construit cu penseta, din rămăşiţe livreşti, o siluetă de laborator cultural, un omuleţ de paie ţopăind stingher sub lupa tradiţiei ori un personaj de mucava ce umple un palton de organe seci, consumându-se picătură cu picătură în strădania pedantă de a-şi îndeplini destinul de tipologie romanescă, ci a dat viaţă unui OM. Unui om cu vocaţia irepresibilă a mântuirii. Alexandru, personajul central al romanului, – nălucă, teolog şi poet în inima spaţioasă a aceleaşi fiinţe –, pare a fi măcinat (în timpul periplelor sale întru cinstea rătăcirii) cu prisosinţă de un ţel anevoios: acela de a sparge barierele memoriei, de a o trangresa (căci memoria este un chin difuz al sufletului viu), de a evada dintre zidurile ei prin rememorarea continuă a labirintului său interior. Ba, mai mult, pe tot parcursul acţiunii, Alexandru ajunge chiar să trăiască un soi abstract de reverie a ideii de evadare:”Într-un fel, şi eu mă rememorez pe mine. De câte ori ies pe stradă, mă simt un străin. Casele, străzile, scuarele prinse în chingi de granit, ogivele sau coloanele masive ale Bisericii Greceşti îmi sunt cunoscute, dar parcă dintr-un vis. Şi îmi trebuie timp să mă reaşez în realitate, cu greutate, cu mişcările încete şi îndărătnice ale memoriei, repetând la nesfârşit scene şi piese muzicale, sau reconfigurând case, trecând prin toate stadiile devenirii lor, de la forma şi expresia întipărite în mintea mea de la prima întâlnire cu ele şi până la evocarea unor amănunte din cele mai bizare: baticul în roşu ţipător al unui muncitor reparând o cornişă, o găleată plină de var uitată în faţa porţii pe care scrie cu alb „isus” sau schele de construcţie încărcate de sute de porumbei. Iar în spatele acestora, ca nişte martori neadormiţi, se află camerele oarbe. În ele se prefigurează tot ceea ce, în lumina soarelui, capătă formă, devine realitate. E ca şi cum omul s-ar fi născut din propria-i umbră, umbra aceea misterioasă care ne însoţeşte peste tot, se apleacă odată cu noi, îşi prinde capul în mâini, aleargă, izbeşte pereţii sau se lasă peste o altă umbră.”

corcan1

Desigur, tentaţia de a-l scana psihanalitic pe Alexandru este mare, însă în momentul imediat     următor acestui avânt veţi descoperi că acest fapt este practic imposibil şi că vă aflaţi în faţa     unei energii de necuprins în automatismele unui model comportamental. Dintr-un motiv  clar: nu există reperele constante ale unei naturi umane. Şi nu, nu e schizofrenie! Alexandru nu mai este o creatură paradoxală, căzută în beţia propriei ambivalenţe, ca noi, restul oamenilor-cetăţeni. Sincer, nu ştii de unde să-l apuci. Aici este de o consistenţă metalică a carnaţiei, dincolo parcă se preschimbă într-un nisip care-ţi curge printre degete. Devine o entitate translucidă, un abur misionar,  o alteritate a alterităţii. Există în personalitatea lui atâta forţă morală şi atâta intransigenţă a libertăţii interioare, atâta trezie, atâta trezvie, atâta abisalitate, atâta iubire, atâta prezenţă şi atâta absenţă încât ai impresia că te afli în faţa unei somităţi  ascetice ce te poate omorî dintr-un singur ţipăt. Înarmat cu un umor savuros, cu simţ acut al ridicolului şi al grotescului, cu inteligenţa subtilă-teribilistă a unui satir, cu vizionarismul apostolic al celui trecut pe sub furcile eliberatoare ale adevărului şi cu un ludic shakespearean, Alexandru este de asemenea şi ochiul de deasupra prăbuşirii, un fin observator al infernului birocratic, al unei lumi aruncate într-o sordidă degringoladă a parafelor şi al absurdului misiunii de a fi cetăţean până dincolo de moarte, cu moartea pe acte călcând: Apoi, e foarte periculos să laşi să se vadă că ai fost sedus de un copac, sau de o floare, sau că priveşti fascinat dansul sălbatic al unor nori cumulonimbus; că nu-ţi poţi dezlipi privirea de pe o pisică întinsă la soare, care se spală; că nu te poţi abţine să nu te apleci şi să nu mângâi o căţea cu şase căţei sub picioare, care se luptă cu o lume întreagă pentru puii ei şi nu-i e ruşine; că nu poţi să nu intervii şi să nu te laşi călcat în picioare de patru muncitori municipali zdraveni, care tocmai taie o salcie bătrână şi maiestoasă, pentru că puful dumneaei intră în apartamentul nou renovat al unui consilier judeţean; că vezi în Dunărea care curge un mister inexplicabil. Astea-s lucruri atât de naturale, încât nu folosesc nimănui. De aceea, a-ţi arăta interesul pentru ele, pe stradă, înseamnă să sfidezi oamenii din jurul tău. Oamenii au probleme adevărate, de sticlă, de oţel, de beton, din materiale moderne.

Iată, de pildă, un domn îngândurat. Este foarte mâhnit că fiul lui, în loc să ajungă cel mai abil hoţ din România, s-a apucat să înveţe greaca veche. Te afli întâmplător în preajma lui. Vezi un melc în pericol. Se târăşte chiar pe mijlocul trotuarului, dezorientat. În orice moment poate deveni o acuarelă abstractă sub tălpile trecătorilor. Te apleci speriat, îl iei şi-l pui pe o frunză de crin. Ştii ce se va întâmpla? Păi omul ăla mâhnit te va zvânta în bătăi. Va sări vreo jumătate de oră cu picioarele pe tine, fără să te întrebe cum te cheamă, pentru că treaba cu melcul l-ar aduce la demenţă.

Sau, iată, o doamnă, în staţia de autobuz. Împrăştie un puternic miros de parfum în toată zona. Are pe ea haine abia scoase din ţiplă. E într-o stare de nervozitate avansată, pufneşte într-una. Nu-i place aerul, e de slabă calitate, o oripilează iarba din rigolă, amărâţii care aşteaptă odată cu ea o provoacă cu mirosul de detergent din hainele lor, un şoarece strivit îi induce o puternică greaţă, caldarâmul nu-i neted ca sticla ca să i se aşeze bine tocurile subţiri, sunt şi ceva gâze prin văzduh şi nu se găseşte nici un bărbat să le suprime viaţa, este atât de ameninţată…dar, iată salvarea! La câţiva metri, drept în faţă, se vede singurul lucru care-i dă încredere: o reclamă la magazinele Billa. Te întrebi: oare ce caută doamna asta într-o staţie de autobuz? Ea prinde curaj privind panoul publicitar şi spune tare: oraşul ăsta e o porcărie! Tu nu te abţii, că asta-i pericolul străzii, să nu te abţii, şi spui: după ce-l veţi părăsi, doamnă, va fi mult mai frumos. Apoi vezi cum se apropie fâşâind o maşină imensă, teribilă, neagră-neagră, mai lată ca autobuzul, şi te intimidezi, sughiţi, ţi-e frică să nu fii răpit şi să ţi se extragă organele din tine. Iar doamna începe să ţopăie înspre limuzină, ca o păsărică de crâng. Dar, şi asta este important, nu intră în maşină mai înainte de a te fixa bine în memorie şi a arunca sudălmi în stânga şi în dreapta. Mai vezi prin uşa deschisă şi bărbatul care conduce. E tuns scurt, ca puşcăriaşii, ras în părţi şi cu ochelari de soare prin care nu se vede nimic. Are la gât un colan de aur. Eşti absolut sigur că este traficant de carne vie, sau de droguri, sa u spală bani, mă rog, chestii sofisticate. Însă te înşeli amarnic. Afli foarte rapid, chiar de la oamenii din staţie, că este directorul unei importante instituţii publice. Nu-l ştii?, eşti întrebat. Nu i-ai văzut numărul de la maşină? Nu m-am uitat, spui mirat. Ei, ce să-ţi fac, şi mai eşti şi cu coada pe sus. Şi rămâi aşa mirat o lună, două, un an, până ţi se năzare că vrei să vinzi scoici lipite pe bucăţele de piele. Te apropii bucuros de uşa pe care trebuie să intri ca să obţii toate avizele necesare şi simţi un deruntant miros de parfum, parcă-l ştii de undeva. Deschizi uşa încet, cu un straniu presentiment de nenoroc. Din fundul biroului, cocoţată pe un fotoliu al cărui spătar aproape atinge tavanul, înconjurată de însemnele puterii, de faxuri, monitoare, telefoane, beculeţe care se aprind şi se sting, fire, cabluri, dosare, scrumiere masive, staţii radio…aşadar, te priveşte rânjind sardonic doamna care nu a părăsit oraşul, chiar dacă oraşul, prin acel gest, ar fi devenit mai frumos. Nu-ţi rămâne decât să întrebi: credeţi în ceva, doamnă? Apoi să-ţi iei adio, un adio sincer de la tot ce ai fi putut face pe lumea asta numai cu aprobarea biroului parfumat.”

În fine, aş mai avea o singură remarcă de făcut la adresa lui Alexandru, pentru că orice altă formă interpretare n-ar face altceva decât să-i persifleze farmecul. Remarca? Melancolia este cuvântul lui de ordine interioară, prezentă în absolut orice raport de interacţiune cu celelalte personaje( Mira, mama lui, Jeni, domnul Goldberg, Celălalt, Mirunda). Melancolia în sensul ei aristotelic: atât blestem cât şi binecuvântare. Melancolia ca izbăvire. Melancolia ca eliberare din chingile aparentului. Melacolia ca eros şi ca aprobare a vieţii. Melancolia ca sfărâmare a dogmei trăirii simple şi aparente. Melancolia stingându-se recurenţa propriului ei neant:

Vocile.

Această dimensiune se naşte în mine odată cu noaptea.

În fiecare noapte, prins între somn şi trezie, aud cu o claritate înspăimântătoare vocile.

Vin de departe, din trecut. Unele se cuibăresc în urechi, altele mă strâng de piept.

Pentru cel care iubeşte vocile lucrurile stau astfel: o şoaptă sau un urlet se insinuează trupului, obsedează sufletul şi pătrunde în vis cu o stăruinţă irezistibilă.

Este interzis să asculţi.

Dacă am privi sexul tatălui nostru intrând în sexul mamei noastre ochii noştri ar arde. Am orbi, dar celelalte simţuri s-ar ascuţi. Dacă am auzi sexul tatălui nostru intrând în sexul mamei noastre ne-am istovi. La capătul unde vocea se atenuează şi devine o vibraţie abia sesizabilă, trupurile noastre ar fi moarte şi noi am trăi în ele.

Este interzis să stai întins, între somn şi trezie, şi să asculţi.

Şi ce rămâne din amintire? O mantie, un şuierat de vânt, şoapta unei mişcări abia schiţate, clipa morţii. Cei care ascultă sunt oameni ai beznei. Vidul îi ţine captivi.

Este interzis să-ţi asculţi amintirile(…)Câteodată, citesc tratate de anatomia omului şi studii sociologice. Înţeleg totul, dar lipsa semnificaţiei mă uluieşte. Spunem că unu plus unu fac doi, dar asta nu înseamnă nimic. Apoi trecem la doi plus doi. Cel care spune primul – „patru”- va sta în capul mesei şi va mânca din toate bucatele, iar ceilalţi vor aştepta cu ură resturile. Dar patru plus patru? Cel sătul va lua repede lângă el un înfometat şi-l va pune să calculeze. Opt. Ia şi gustă şi tu puţin. Dar nici asta nu înseamnă nimic. Mersul lumii duce spre plus infinitul nimicului. Cu cât te îmbuibi mai mult din aritmetică, cu atât mirosul rahatului tău va fascina oamenii.”

Da, melancolia…

…şi un sfârşit magistral, care-i conferă acestui roman savoarea marii literaturi. A literaturii pornite, ca unică axiologie  a valorii, din inimă spre creier: <<Du-te, du-te!>>, îmi spune. <<Mi-e frică, nu am buletinul la mine.>> Ceaţa deasă din josul vadului are mişcarea norilor stârniţi de vânt. Cobor. Mă uit în spate. Mirunda mă îndeamnă. Zâmbeşte. Cobor, intru în ceaţă, mi-e frică. Cobor, aproape că-mi pierd cunoştinţa. Plumbul din venele mele coboară odată cu mine, se subţiază. Sunt gata să mor, da, acum aş putea să mor(…)Mă întind pe spate şi râd în hohote. Trăiesc.”

Anunțuri

Un gând despre „Soi, identitate, revelaţia adâncului

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s