Un poem de Mario Luzi

Există în rândul „consumatorilor” (ghilimelele trebuie luate ca atare; între ele se află o anumită dimensiune a fasonului, atât cât mai există şi ea) de poezie o prejudecată: aceea că ermetismul înseamnă o neclaritate manifestă, ţâfna narcisiacă  a poetului de a nu fi egalul citiorului,  de a nu premia efortul acestuia la lecturare şi, bineînţeles, la decriptare. Eroare! Ermetismul nu este un petec de ceaţă, o metodă de dereglat simţuri, ci o poziţionare polivalentă a cugetului analitic în actului sublimării mesajului poetic. Adică: transmite o realitate prin mai multe filtre culturale reunite într-unul singur ( nivel filosofic, nivel eseistic, nivel teoretic, nivel fenomenologic, nivel mistic, etc.). Adică: încearcă să atingă un statut de poezie adevărată – esenţă de recurenţă a marilor teme, indiferent de retorica aleasă.

Aceeaşi prejudecată v-ar putea ghida şi în poezia lui Mario Luzi, considerat a fi unul dintre cei mai enervanţi ermetici (în prima „viaţă” a poeziei sale) din vasta istorie a poeziei italiene. Dintr-un motiv lizibil: manifestă, în special, împotriva unor reţete de percepere/pricepere (chiar şi frazastice; da, poezia chiar are frază!), pe care au tendinţa de a le impune atât critica academică, cât şi „formatorii” culturii de masă (edituri, cronicari aserviţi unei anumite „etici” editoriale, scriitori politizaţi etc). Poezia lui Luzi nu caută să placă, să fie citită, recitată sau să „coboare în stradă”, ci se vrea simţită numai prin asumarea – sau mimarea – unei conduite mistic-elitiste, printr-o rătăcire în reveriea ascultării. Nu este o poezie a imaginii, ci una a gândului lăuntric.

 

luzi6gp

Dacă tot îndrăzneşti

Vânt de toamnă şi patimă. Praf,

praf ce se târăşte pe jos

pe-aceste drumuri mai albe ca oasele.

Timp, cel de-acum, când inima apăsată se-agită,

revocă-ndoită ce-a fost real,

şi nu poveste, nu apariţie vană.

Veştile tale ce pot să-mi aducă?

Te ştiu destul de bine, ca să mi te-nchipui

neliniştită, sunt sigur c-abia îndrăzneşti,

dacă cumva îndrăzneşti, să te întrebi ce gândesc.

Mă gândesc la tine, la patima-ţi abia mijită,

la lumina de mugur care-i în Umbria

în pragul verii între Foligno şi Terni,

mă-ntreb, iartă-mi nebunia, de nu cumva

o bucurie va rămâne-aşa pe totdeauna

sau dacă s-o fi împlinit deja măsura

lucrurilor ce mi-e dat să le iubesc şi să le pierd.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s