„Memorialul Durerii”, al doilea episod

Constant Tonegaru(23 februarei 1919, Galaţi – 3 februarie 1952, Bucureşti) a fost un poet. Una dintre cele mai înzestrate cogito-uri poetice ale celui de-al doilea val al avangardei româneşti. Iată cum îi descria Barbu Cioculescu dimensiunea socială( bine camuflată într-un suprarealism baroc, ca subansamblu imagistic al obsesiei de a abstractiza ororile perioadei de „pionerat” a comunismului românesc): Jocul cu moartea sare în ochi în lirica tonegariană, unde, în fapt, moartea e un magnet irezistibil. Vom notifica însă că întregul univers al acestei lirici moartuare este de ordinul efectului, cauza rămânând enigmatică, nemărturisită.” Astăzi, nu prea vorbeşte nimeni despre el. Şi nu numai ca poet, ci şi ca victima directă a „răngilor” comuniste. Arestat în 1947, sub învinuirea de „conspiraţie împotriva statului”, Constant Tonegaru a fost aruncat şi torturat în fel şi chip în beciurile securităţii. Până în 1951.  Totul a fost de fapt o…dar nu, mai bine vă las să aflaţi ce s-a întâmplat – aşa cum apare faptul consemnat în detaliu – dintr-un articol din 2002 apărut în revista Memoria. Citez:

„În 1945, un grup de scriitori români, format din Vladimir Streinu si prietenii săi mai tineri Constant Tonegaru, Iordan Chimet si Pavel Chihaia, înfiintează Asociatia „Mihai Eminescu”, ca formă de rezistentă împotriva persecutiilor drastice – mergând până la lichidarea fizică – la care sunt supusi intelectualii de forta sovietică de ocupatie. Din grup face parte, practic, si Père Barral, traducător al lui Eminescu în franceză si secretar, în acel moment, al Nuntiaturii Catolice din România. 

Asociatia are, înainte de toate, un scop umanitar. Ideea este de a obtine alimente si medicamente din Occident si de a le distribui, printr-o retea de voluntari, în conditii de clandestinitate, intelectualilor aflati pe lista neagră a regimului comunist. Se urmăreste, de asemenea, sustinerea sistematică a unei publicistici care să se opună sau măcar să nu se supună directivelor ideologice ale noilor autorităti. 

Membrii asociatiei redactează apeluri către foruri politice si organizatii umanitare din lumea liberă, iar Père Barral găseste oameni de încredere care să le ducă la destinatie. Răspunsurile nu întârzie să sosească, sub formă de pachete. Primele transporturi datează de la începutul anului 1946. Este nevoie de spatii de depozitare, ca si de alti oameni care să afle de existenta asociatiei si, păstrând secretul, să se angajeze si ei în activitatea de împărtire a ajutoarelor. Un aliat prompt si sigur se dovedeste a fi omul de stiintă si profesorul Grigore T. Popa, pe atunci decan al Facultătii de Medicină, care este de acord ca pachetele să fie depozitate chiar în pavilionul rezervat decanatului. Când folosirea acelui spatiu nu mai este posibilă, tot Grigore T. Popa acceptă ca ajutoarele să fie ascunse în subsolul locuintei fiului său, Tudorel Popa (viitorul actor) si ca fiica lui, Marilena, să colaboreze cu asociatia, expunându-se unor mari riscuri. 

La sfârsitul anului 1946, când profesorul devine un opozant declarat al regimului si se ascunde, pentru a nu putea fi arestat, Asociatia „Mihai Eminescu” îsi caută alt sediu. Familia Lucia si Gheorghe Fratostiteanu, care deja îl găzduia pe Constant Tonegaru, pune la dispozitia asociatiei o parte din locuinta sa de pe strada Sofia nr. 2 din Bucuresti, unde oricum aveau loc, o dată sau de două ori pe săptămână, întruniri ale unor intelectuali cunoscuti pentru independenta lor de gândire ca Petru Comarnescu, Dinu Pillat, monseniorul Vladimir Ghyka si sculptorul Gheorghe Anghel. 

Locuinta începe în scurtă vreme să fie supravegheată de politia secretă. Simtind că cercul se strânge în jurul lor, membrii asociatiei hotărăsc, la începutul lui 1947, s-o părăsească si, totodată, să-si reducă la minimum activitatea, consacrând-o exclusiv cazurilor disperate. Din 1948, când începe un nou val de arestări si se instituie o adevărată teroare rosie în România, ei încetează si să se mai vadă. (În acel context, membrii familiei Fratostiteanu, oameni de o mare noblete, vor fi arestati, iar frumoasa lor casă, confiscată, va fi pusă la dispozitia nomenclaturii comuniste.) 

Vulnerabil, lipsit de spirit practic, Constant Tonegaru ignoră primejdia si este, în plus, si victima unui concurs de împrejurări. La sfârsitul lui 1948, îl întâlneste întâmplător pe stradă pe poetul Teohar Mihadas, care, neavând din ce să trăiască la Bistrita, venise la Bucuresti să-si caute o solutie de viată (pe care nu o găseste nici aici). Impresionat de situatia colegului lui de generatie, Constant Tonegaru îl conduce la sectia de Cruce Rosie a Legatiei belgiene (asa se proceda în acel moment) si-l ajută să ridice de acolo ultimul colet sosit. Teohar Mihadas se întoarce cu coletul la Bistrita si îl dăruieste unui prieten al său, conducătorul unui grup de luptători anticomunisti din munti. Acesta este arestat, torturat si determinat – înainte de a fi ucis – să spună de unde are coletul. Teohar Mihadas este la rândul lui torturat…

Pe un pat de ciment… 

În primăvara lui 1949, Teohar Mihadas s-a pomenit arestat în centrul orasului Bistrita si dus în fata maiorului Viorel Gligor, seful securitătii si omul lui Mihai Patriciu (Weiss) care-i tinea dosarul de fost legionar sub cheie, în casa de bani. Maiorul era secondat de lt. Andrei Löthe, slt. Andrei Szabó, lt. Liviu Pongratiu, Flaviu Urs, Ilie Moraru si altii. 

Discutia a început cu binecunoscuta formulă „spune tot, că noi stim si laptele pe care l-ai supt…” Prizonierul era însă necooperant, astfel încât au început caznele. Când a lesinat, au turnat găleti de apă peste el. În cele din urmă, revenindu-si, Teohar Mihadas a vorbit despre întâlnirea lui cu Constant Tonegaru, de la Bucuresti. 

A urmat năvala a patru băieti zdraveni, noaptea, în postul Pastelui, în camera de la mansarda unde era găzduit atunci Constant Tonegaru. 

Obligat să stea ca răstignit la perete, cu capul lângă tavan, Tonegaru vedea înspăimântat cum securistii cotrobăiau prin putinul pe care-l avea, răvăsindu-i si distrugându-i lucrurile. Deodată, unul dintre intrusi, care se credea mai istet, l-a somat: 

– Nu ne mai face să scotocim! Dă-ne pistolul! 

Tonegaru a rămas mut de uimire: 

– N-am nici un pistol. 

– Ba ai! Uite ce-ai scris aici, cu mâna ta! Si i-a arătat o foaie de hârtie luată de pe masa lui de lucru pe care scria, într-adevăr, Pistolul lui Werther. 

Poetul a replicat sfios: 

– E titlul unei poezii, la care tocmai lucram… 

– Lasă, nu umbla cu iordane! Dă-ne pistolul, că ne grăbim! Mai avem si alte treburi până la ziuă. 

Poetul a repetat: 

– N-am asa ceva. 

L-au luat din scurt, l-au lovit cu cravasa, i-au cerut cu insistentă adresa lui Werther, al cărui nume nici nu reuseau să-l pronunte: „Vel… Ver…” 

Pentru că Tonegaru o tinea mortis pe-a lui, au luat hârtiile de pe masa de lucru, iar lui i-au pus ochelari negri si l-au îmbrâncit pe scări. Jos, în stradă, l-au înghesuit în masina mică parcată în fata intrării. Ajunsi la destinatie, l-au dus de brat până în fata unui superior de-al lor. Acolo i-au scos ochelarii negri. 

Seful, cu un aer superior, schitând un zâmbet, le-a spus însotitorilor: 

– Lăsati-l în seama mea. 

Iar după plecarea lor, s-a scuzat, politicos, pentru confuzia făcută de subalterni. I-a mai spus, arestatului, că nu avea nimic cu el; primise pur si simplu ordinul să-l aresteze si se conformase. 

Apoi l-a trimis jos, adică în celulă, ca să se odihnească, pe un pat de ciment. 

După două zile l-a expediat cu însotitor la Bistrita, unde îl astepta faimosul maior Viorel Gligor, care reusise să adune aproximativ 75 de persoane si să le constituie într-un asa-numit lot de partizani, după indicatiile lui Mihai Patriciu, autorul întregului scenariu. 

Când a ajuns Tonegaru, treaba era pe terminate. „Elementele dusmănoase”, bine zdrobite, pline de sânge, erau aruncate pe cimentul din subsolul sediului securitătii (sediu care fusese până nu demult casa unui bun gospodar). 

Aici a aflat poetul despre sine – de la Gligor – că este un bandit, că face parte dintr-un grup de indivizi periculosi, „partizani”, care cutreierau satele din munti căutând adepti printre scursurile societătii, pentru a răsturna regimul. I s-a spus că ar trebui să multumească securitătii pentru că l-a adunat de pe drumuri, înainte de a trece la săvârsirea crimelor. 

A fost întrebat ce legături are cu banditii din munti si ce anume le-a trimis ca ajutor. A răspuns că nu are nici un fel de cunostintă despre astfel de lucruri. 

– Dar nici de pachetele trimise în munti nu stii nimic? Dar despre legăturile cu ambasadele străine si informatiile furnizate lor tot nu stii nimic? 

După un timp de gândire, Tonegaru a explicat: 

– Am avut atributia să împart ajutoare celor care mureau de foame din cauza secetei; am ajuns cu aceste ajutoare până în obcinile Bucovinei. 

– Ai să-ti dai seama, banditule, că, în timp ce tu nu stii nimic, noi stim tot. Stim ce făceai la Bucuresti. Nu numai celor flămânzi le dădeai pachete, ci si altor banditi ca tine, ca să le ducă banditilor din munti. Fii atent, noi încercăm să te ajutăm, fii sincer, ca să-ti usurezi situatia! Ai să fii dus acum la subsol. Gândeste-te la situatia ta si, când o să te chemăm din nou, să spui tot, să nu ne mai ascunzi nimic! 

Norocul, dacă ăsta se poate numi noroc, a fost că în momentul aducerii lui la Bistrita dosarul fusese deja încheiat, iar cel pe care căzuse nenorocirea de-a fi învinuit semnase că luase cunostintă de trimiterea lui în judecată: „Subsemnatul Mihadas Teodor, domiciliat în… declar în afara oricărei constrângeri, de bună voie si nesilit de nimeni, că am făcut parte din organizatia Garda Albă…, că aveam legături cu legatia Frantei…, că am primit de la un bandit de călugăr belgian otravă si efecte militare în scopul de a le pune la dispozitia banditilor din munti… pentru a răsturna regimul democrat-popular si a reinstaura monarhia…” Dacă n-ar fi fost acest „noroc”, în conditiile în care Tonegaru mai si suferea de stenoză mitrală din nastere, poate că nici nu mai ajungea la proces… 

A fost dus asadar în subsolul clădirii. Celor de acolo li s-a comandat să se întoarcă imediat cu fata la perete. Tonegaru, încovoiat, pentru că avea vreo doi metri si era slab de vedeai prin el, a fost împins într-o celulă. Ceilati trăgeau cu coada ochiului si îsi sopteau: „Marfă nouă!” 

Imediat după plecarea gardianului, Mihadas le-a spus cine este nou-venitul si oamenii s-au bucurat că le-a mai sosit un intelectual. Aveau acolo si pe trimisul lui Dumnezeu, pe preotul din Lunca, dar si pe Iuda, pe Toma Pentecher, omul securitătii, cel care-i adusese pe toti în infern.
    Încet-încet Tonegaru a aflat, de la prietenul său, Mihadas, cine sunt ceilalti arestati: lelea Ana din Rebrisoara, care îngrijise un „fugar” si la ridicarea ei de către securitate lăsase acasă o fată de paisprezece ani să îngrijească de sase frătiori mai mici, un tăran, Tăut, tată tot a sapte copii, doi sasi, Furman si Deichend, Vasile Nedelea, tăran din Parva, Vartolomeu Cârcu, Domnita Burdet – o elevă în vârstă de paisprezece ani, două femei, dintre care una se numea Sofica… Biata Sofica fusese fată-n casă la o familie din Târgoviste si a avut ghinionul ca în 1945 să fie luată samavolnic de rusi, în locul unuia care fugise. Suită în tren, a ajuns să lucreze în minele de cărbuni din Donbas. De acolo s-a întors cu un copil în brate, si ea, si el, plini de păduchi. Oameni cu suflet din Ungheni au ajutat-o să se spele si să se deparaziteze. Apoi, femeia a venit în Bistrita să caute de lucru si a ajuns în beci în grupul „partizanilor”. 

Maiorul Viorel Gligor s-a tinut de cuvânt si după un timp a cerut ca Tonegaru să fie adus sus. Tonegaru, după ce discutase cu Mihadas, n-a mai avut decât să recunoască faptul că l-a întâlnit pe Mihadas la Bucuresti si că l-a dus la belgieni ca să ia un pachet, ca atâtia altii, în acea perioadă de foamete. 

Anchetatorii nu l-au terorizat de data asta. Aveau aerul că-l simpatizează, încurajându-l să vorbească deschis, prietenos, si chiar să glumească, în stilul lui de boem. Tonegaru a spus în glumă că ar putea să le facă si portretul celor de la care a luat pachetul, iar apoi a semnat declaratia, fără să se opună. Atunci, râzând, securistii i-au comunicat că… a intrat si el în rândul banditilor, că face si el parte din „Garda Albă”, ca si cei de jos. 

Tot atunci, în postul Pastelui, a fost prins seful organizatiei, Ion Leonida Bodiu, trădat de prietenul lui, Alexandru Moraru, seful Militiei din Năsăud, care aderase la organizatie mai de mult si-l tinea la curent pe Bodiu cu ce se mai întâmplă în lume. Acest prieten l-a invitat la botezul unui nepot, la Sân-georz-Băi, unde au venit cei de la securitate în noaptea de 24/25 aprilie 1949 si l-au arestat, apoi l-au adus legat, cu un ARO, la sediu. Aici, tot legat, la mâini si la picioare, a fost lăsat să zacă o zi si o noapte. Domnita, fetiscana de paisprezece ani, încarcerată pentru vina de-a fi fiica unui membru al organizatiei, îi dădea cu lingura zeamă din aceea din care primea si ea ca mâncare. 

Au trecut mai multe săptămâni. Securistii de la etaj au mai săvârsit o faptă măreată. În noaptea de 23/24 iunie, cei trei bărbati considerati capii organizatiei de partizani, Leonia Bodiu, Ioan Burdet si Dumitru Toader, au fost scosi în lanturi si dusi cu masina de soferul Pentecher undeva, în afara localitătii. Acolo li s-a făcut de petrecanie, din ordinul lui Misu Patriciu, iar apoi au fost îngropati, ca fratii, într-o singură groapă, de omul de serviciu al primăriei din Nepos. 

În limbaj marxist, această actiune s-a numit ripostă la „fuga de sub escortă” si a fost dusă la îndeplinire de slt. Liviu Pangratiu, Liviu Herta, Traian Seserman, Grigore Pop, echipa fiind dotată si cu medicul legist Vasile Vianu (nume de împrumut al unui ins care nu avea facultatea de medicină, ci numai scoala NKVD). Operatia s-a desfăsurat, sub privirea atentă a lui Viorel Gligor, pe Dealul Crucii. 

Lotului de „partizani” astfel descompletat i s-a schimbat locul, fiind mutat în penitenciarul din Bistrita, unde a asteptat până când i-a venit rândul la Tribunalul din Cluj, foarte aglomerat pe atunci. 

Procesul, ca si altele, a fost o mascaradă sinistră. Rechizitoriul procurorului Cretu, excesiv politizat, plin de citate din Ana Pauker, n-avea nici o legătură cu ideea de justitie (iar procurorul Cretu era fiu de preot!). Sala a izbucnit în râs când „partizanul fără voie”, Constant Tonegaru, s-a ridicat în picioare, în boxă, si de la înăltimea lui, cu umorul pe care nu si-l pierduse, l-a asigurat pe presedintele completului de judecată Zeno Barbu că „pe viitor va căuta să ocolească pe cât îi va sta în putintă zonele muntoase ale tării si că va umbla cu predilectie pe câmp”. 

Prin sentinta nr. 1585 din 10 noiembrie 1949, semnată de Zeno Barbu, poetul a fost condamnat la doi ani de închisoare. Tovarăsii lui de suferintă îl felicitau că scăpase usor. Ei se aleseseră cu pedepse de câte sapte, opt, zece, doisprezece si chiar cincisprezece ani de închisoare. Numai eleva Domnita Burdet primise „doar” un an si jumătate. 

În esaloane de câte cinci, cu lanturi la picioare si având drept hrană rece pe drum câte un sfert de pâine si un pătrătel de marmeladă, condamnatii au fost trimisi la Aiud. Aici era o întreagă tară îngrămădită în umbra zidurilor reci si mute. Zidurile totusi nu erau complet mute, cum avea să afle mirat Tonegaru. Condamnatii comunicau între ei prin mici ciocănituri transformate în semnale Morse. Poetul îi avea ca vecini pe Mircea Vulcănescu, Radu Demetrescu Gyr, Alexandru Constant, Ernest Bernea, Ghită Popp, Nichifor Crainic (care mătura pe culoare)… 

Au trecut doi ani. Poetul tot de frig si foame si de tot felul de alte cazne suferea. Auzise că acela care îi semnase condamnarea fusese între timp si el condamnat, dar nu în lotul de partizani, ci în acela al generalului Oncică, si că se afla acum în aceeasi închisoare cu el. Vestea însă nu-l consola în nici un fel. Între timp, Tonegaru se îmbolnăvise grav, tusea cu sânge. I s-a comunicat că mai primise un an de închisoare, pedeapsă administrativă de data asta, ca supliment. Când i s-a dat totusi drumul acasă, „mai devreme”, din motive de sănătate (de fapt ca să nu se încarce autoritătile cu răspunderea unui mort în plus), era prea târziu. Steaua lui căzuse. Cimitirul Sfânta Vineri l-a îmbrătisat si-l tine într-un loc secret, după ce-a fost răscolit de atâtea ori, din sapte în sapte ani”

Tonegaru

Stradivarius

Cine a bătut în noapte lucitoare cuie 

să-si prindă haina plină de lumină? 

Pe apa mortii către sursa lină 

viori cu gâtul ridicate suie. 

Bună dimineata în struna ta – Cine poate întelege 

călătoria cu valuri la subtioară? 

Ce lege nestiută vă culege 

struna usoară? 

Nu vine nimeni nu mai pleacă 

si-n asteptare mesterul tâmplar 

din cercuri de tulpină mai ciopleste oleacă 

pentru auz un proaspăt mădular. 

Ceva cum e antena de albină ori furnică 

prin care cugetul de-a dreptul să pătrundă, 

cu vântul sparte la muchii se despică

miezul să apară tânăr fremătător de undă. 

Tot prin cântare a trecut la pas 

prin toamnă-vară timp nedefinit 

marele – voinicul – contrabas 

spre locul calm de odihnit. 

Suntem matrozi desprinsi din lumea întreagă 

o stea pătată cu pământuri rare, moi, 

face podoabă cu vechi locuri din vetre, de la noi, 

să înflorească pânze, corabia dezleagă.

„Memorialul Durerii”, episodul 2. Recurs în cazul Motrescu

Din păcate, atât am găsit din episodul 2.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s