„Nu mai eşti stăpânul anonim al lumii”

Iată cum începe cartea:”De îndată ce închizi ochii, aventura somnului începe.” Da, somnul. Somnul greu. Somnul obositor. Somnul de fontă. Somnul ca o lespede. Somnul ca o groapă comunală. Somnul sufletului. Un suflet care doarme transformă corpul în care locuieşte într-o locomoţie dotată numai cu reflexe şi angoase, făcându-l să plutească într-o derivă nesfârşită. Dar actul transformării mai atinge şi un alt stadiu: acel corp devine un sclav ostenit al scârbei de „a fi”, pendulând între două erori tipice multor caractere uniforme, normativiste, conformiste, care se întâmplă să fie peste noapte „invadate” de impresia inadaptării. Prima eroare este cea a pretinsei imposibilităţi de a ieşi din labirintul socialului. Cea de-a doua, imposibilitatea de a mai continua în labirintul socialului. Ei bine, pe linia fină de demarcaţie dintre aceste două timide contrapuncte se petrec de obicei multe zbateri în vid, mai mult „exersate” – ca un soi de life-style al rătăcirii – decât „trăite„. Această idee stă la baza excelentei cărţi a lui Geoges Perec( în opinia mea, unul dintre cei mai înzestraţi şi originali scriitori francezi pe care i-a dat a doua jumătate a secolului XX): „Un om care doarme”( Ed. Paralela 45, Bucureşti 2004). Cartea a apărut în Franţa în 1967, deci în plină expansiune a entuziasmului pro-sovietic, a neo-marxismului de paradă conceptuală şi a populismului psihanalitic lacanian (vremuri în care era atât de „chic” şi „etic” – o catastrofală prăbuşire a voinţei în scalda gustului popular – să „râcâi” până şi aerul cu dăltiţa deconstructivismului) însă fără a fi marcată de vreuna din aceste metehne progresiste.

                GEORGES PEREC

GEORGES PEREC, în timpul ecranizării cărţii Un om care doarme

Avem de-a face cu o carte-eseu. Avem de-a face şi cu o carte-expertiză morală. Avem de-a face şi cu un curs de măiestrie narativă( dificila tehnică a persoanei a II-a; efectul fonico-textual al vocii conştiinţei). Avem de-a face cu o satiră subtilă la adresa celor ce confundă PLICTISUL cu SETEA DE LIBERTATE. Şi mai avem de-a face cu o carte de un profund lirism al vidului, un veritabil instantaneu metafizic al – uneori! – muncii laborioase de a te pierde de sine. „Un om care doarme” poate fi citită şi sub forma unui elogiu al adevăratei singurătăţi, al cărei imbold nu vine din inadaptare sau ca o consecinţă directă a unei marginalităţi artistice, ci din dorinţa înăbuşitoare a salvării.

Privat de orice psihologie, individualitate, principii sau preferinţe, personajul lui Perec este doar o umbră stingheră, o marionetă împiedicată, un corp oarecare bântuind în imponderabilitate, fără nici o ţintă, fără nici o emoţie, neutru ca o pungă rostogolită de vânt, fantasmatic, fără o consistenţă în sine, „la nimereală”: de la un capăt la altul al Parisului, prin birturi împuţite, muzee, cheiurile Senei, prin pasaje, prin cartierele mizere ale periferiei, pe Champs-Elysées. Înregistrând şi catalogând. Catalogând şi uitând: vitrinele, maşinile, faţadele clădirilor, vârtejurile apei din jurul pilonilor de sub poduri, etc. Şi urâţenia interioară a oamenilor, redată în manieră célineiană:”Monştrii au intrat în viaţa ta, şobolanii, semenii tăi, fraţii tăi. Zecile, sutele, miile de monştri. Îi localizezi, îi recunoşti după nişte semne imperceptibile, după tăceri, după plecările furişe, după privirea vagă, lunecoasă, speriată, care se fereşte când o întâlneşte pe a ta. Lumina continuă să ardă în toiul nopţii la ferestrele mansardate ale camerelor lor sordide. Paşii lor răsună în noapte. Şobolanii nu îţi vorbesc, nu se privesc când trec unii pe lângă alţii. Dar aceste feţe fără vârstă, aceste siluete fragile sau flasce, aceste spinări rotunde, cenuşii, le ştii în preajma ta ceas de ceas(…)Disperări stând ca şi tine pe bănci, desenând şi ştergând neîncetat în nisipul prăfos acelaşi cerc imperfect.”

Un om care doarme

Trecându-l sistematic prin lentoare indeciziei şi tihna superficialităţii, Perec construieşte coma spirituală a personajului său pe următoarele etape empirice: 1. spargerea iniţială a celulei sociale mânat de senzaţia unui surmenaj ontic fără precedent în istoria condiţiei umane; 2.exerciţiile de detaşare prin anularea pas cu pas a oricărei relaţii cu ceilalţi; 3. dobândirea insipidităţii; 4.conştientizarea subită a propriei micimi şi renunţarea finală, întoarcerea în celulă.

Acestea fiind spuse, iată cum se sfârşeşte cartea:”Nu. Nu mai eşti stăpânul anonim al lumii, cel asupra căruia istoria nu avea nici o putere, cel care nu simţea ploaia cazând, care nu vedea întunericul lăsându-se. Nu mai eşti inaccesibilul, neprihănitul, transparentul. Ţi-e frică şi aştepţi. Aştepţi, în Place Clichy, ca ploaia să se oprească.”

Între început şi sfârşit, ca schelet ideatic al cărţii, se poziţionează o singură întrebare ce alungă posibilitatea vreunui apel la orice fel de interpretare sociologică a decăderii:”SĂ FIE POFTA DE AUTODISTRUGERE  EXPRESIA CONDIŢIEI UMANE?”

„Georges Perec s-a născut la Paris pe 7 martie 1936, din emigranţi de origine evreiască poloneză. Rămâne orfan în scurt timp, tatăl său fiind ucis pe front în iunie 1940, iar mama, fiind deportată la Auschwitz în 1943.  În 1945, este adoptat de rudele tatălui. După absolvirea liceului, începe studiile de istorie şi litere, la care renunţă în scurt timp. În 1965 îi apare prima carte, Les Choses ( Lucrurile), care primeşte premiul Renault. În total, opera sa cuprinde 33 de titluri(romane, poezii şi teatru). Scriitorul moare pe 3 martie 1982 într-un spital din Ivry-Sur-Seine, în urma unui cancer pulmonar.

Perec face parte din grupul Oulipo(Atelierul de Literatură Potenţială) care a reunit scriitori experimentalişti având drept scop crearea unor texte care, prin constrângeri impuse, propuneau structuri formale noi, oferind totodată noi direcţii de lectură. Aceasta nu înseamnă însă că Perec nu ar avea simţul literaturii şi al poeticului. În cadrul experimentelor sale, şi chiar în afara lor, el a creat o literatură care şi astăzi mai e citită nu doar pentru a observa constrângerile pe care şi le impusese, ci din pură plăcere a lecturii, aşa cum este cazul romanului  de faţă.”(extras din prefaţa cărţii, semnată de Nicolae Baltă)

Anunțuri

4 gânduri despre „„Nu mai eşti stăpânul anonim al lumii”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s