„Accepţi sau nu să vezi numai cu ochii noştri?”

ensor

…iată, plăsmuitorule de iluzii pertinente, că stai şi gâfâi sprijinit de gardul dărăpănat al Morii Violatos. O mulţime de indivizi te-au împresurat. Au făcut o menghină umană, un con de penitenţă. Figurile lor hidoase, ca măştile lui Ensor, te asigură că sunt o hoardă de demoni evadaţi din pivniţele roşii ale Iadului. Şi toţi au o singură întrebare:”Accepţi sau nu să vezi numai cu ochii noştri?” Apoi te ling pe faţă cu limbile lor uscate şi despicate. Apoi, rânjind, îţi arată cum gingiile lor purulente sângerează. E un chin să nu-i bagi în seamă, îţi spui, mai ales că pe frunte poartă stema P.C.R.-ului. Dar te chinui. Plouă. Şi sub imperiul ploii asfaltul fierbe ca o smoală…În faţa ta, în stânga şi în dreapta, ai vechimea caselor şi a teilor falnici care susţin cerul ca nişte coloane dorice. O atemporalitate circulară, ca o curte de castel, ermetică, circumscrisă unei fulgerătoare secvenţe de eternitate. Unul dintre cele mai eficace subterfugii estetice imortalizate în materie cu scopul precis de a face sufletul să priceapă că viaţa e o înşiruire  intermitentă de nisipuri mişcătoare. „Accepţi sau nu să vezi numai cu ochii noştri?”…Încordat ca un arc, contempli cenuşiul rugos al cerului, şi parcă ai vrea să-ţi asumi responsabilitatea, responsabilitatea sisifică!, de a scăpa de sub tirania propriei tale persoane. Dar se merită oare sau nu? Vei fi fraierit sau nu? E bine să fii fraierit sau nu? „Accepţi sau nu să vezi numai cu ochii noştri?”…Ridici mâna, dar nu printr-un gest deliberat al eului tău, ci ca şi când ţi-ar fi ridicată lent deasupra capului de o altă mână, de una invizibilă, de o putere sapienţială…şi dai un bobârnac. Boooong! E sunetul amar şi adânc al metalului. Deasupra ta pluteşte o lamă de ghilotină. „Accepţi sau nu să vezi numai cu ochii noştri?” Eeeeeeeeiii, câţi ani ai purtat-o acolo sus, dar abia acum remarci prezenţa lamei…Îţi picură sânge proaspăt de pe tăişul ei pe frunte. Pic! Pic! Pic! Pic! Pic! Picăturile se unesc, formând şiroaie care-ţi şepruiesc printre sprâncene. Pe pleoape. Pe nas. Pe buze. Pe bărbie. Şi se pierd dincolo de gulerul cămăşii…Mai devreme, chipul tău părea a experimenta hedonismul mulţumirii de sine. Însă acum, în acest fatidic moment al perturbării, nu-ţi vin în minte decât patru cuvinte gândite de Rimbaud:”Vocile instructive în surghiun…”. Dar totuşi, unde s-a pierdut seninătatea filosofică cu care ai refuzat mereu să pui la îndoială dorinţa umanităţii de a se salva, de a evada din acest abator purgatorial? Ă, unde?„Accepţi sau nu să vezi numai cu ochii noştri?”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s