Despre vid, cu Georges Perec

„Acum nu mai ai refugii. Ţi-e frică, aştepţi ca totul să se oprească, ploaia, orele, torentul de maşini, viaţa, oamenii, lumea, ca totul să se prăbuşească, zidurile, turnurile, podelele şi tavanele; ca bărbaţii şi femeile, bătrânii şi copiii, păsările, câinii, caii, rând pe rând, să cadă la pământ, paralizaţi, ciumaţi, epileptici; ca marmura să se fărâmiţeze, ca lemnul să se pulverizeze, ca locuinţele să se năruie în tăcere, ca ploile diluviene să dizolve zugrăveala, să descleieze picioarele dulapurilor centenare, să destrame ţesăturile, să facă să se topească cerneala ziarelor; ca un foc fără flăcări să mistuie treptele scării; ca străzile să se surpe drept la mijlocul lor, dezgolind labirintul căscat al canalelor; ca rugina şi ceaţa să năpădească oraşul”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s