Interviu cu Radu ALDULESCU

Radu Aldulescu: “Cultura fără spirit e moarte curată”

Cristian ROBU-CORCAN & Liviu G. STAN

- Dragă Radu, începem abrupt. Spuneai undeva că ai oroare de neputinţa epică, travestită, după formularea ta, în „minimalism, textualism, postmodernism”. Alţii, în schimb, se simt agasaţi de densitatea epică din romanele tale. Crezi că reprezinţi o ameninţare pentru scriitorul român neexersat în arta romanului, că tot vorbim de epic?

Când vorbeam despre neputinţa epică travestită în minimalism, textualism, postmodernism, experimentalism în general, cum e pus în practică la noi, cu o pronunţată amprentă de inautentic, artificial, întrupând aşa-zisa făcătură, mă refeream mai ales la romanele care nu sunt romane, superioare cumva romanelor proaste în mod evident, şi care au intenţia-pretenţia de a fi romane, întreţinând totodată resectivilor autori statutul de scriitori români importanţi. În felul ăsta, repet pentru a nu ştiu câta oară, fără nici o nădejde altminteri de a fi luat în seamă de cei îndrituiţi spre a remedia situaţia, dar neavând nici un interes să acţioneze în consecinţă, în felul ăsta aşadar, s-a ajuns acolo unde suntem în momentul de faţă: dintre toate ţările foste comuniste, avem cea mai slabă reprezentare pe piaţa literară din Occident; avem un canon valoric propriu, autoimpus, valabil doar în interiorul graniţelor, pe care instituţiile culturale încearcă să-l impună în afară prin politici de promovare prin traduceri păguboase. Paradoxal, dar explicabil totodată, această politică culturală dezastruoasă, a ajuns în momentul de faţă mai expansivă decât pe vremea comunismului şi a cenzurii ideologice. Chiar şi atunci când acest canon este amendat de critică, îndrumând cititorul spre calea firească a literaturii adevărate, intervin prompt instituţiile culturale stăpâne pe pârghiile promovării, care în ultimă instanţă formează gustul consumatorului de literatură română contemporană. Dat fiind că spre deosebire de fotbal, politică sau economie, la literatură nu-i dă mâna oricui să se priceapă, ci doar unei elite, e mai lesne aici să faci din alb negru şi invers. Cu alte cuvinte, literatura e un domeniu mai pretabil dezinformării şi manipulării decât altele. Apare, spre exemplu, criticul Dan C. Mihăilescu pe postul Pro TV şi spune că literatura română n-a mai avut de la Eminescu şi Nichita Stănescu un scriitor de talia lui Cărtărescu, şi că acesta a fost la un pas de a lua premiul Nobel pentru literatură. Telespectatorul interesat de literatură de bună credinţă o ia de bună, fără să-i treacă prin cap că a fost manipulat, trimis să cumpere un autor faţă de care va avea un oarecare complex, dat fiind că nu-l va putea citi până la capăt, ceea ce nu-l va împiedica să-l venereze, mai cu seamă că a fost şi dezinformat, minţit în fapt; Cărtărescu n-a fost la un pas de primirea premiului Nobel, iar prin ceea ce scrie e cu multe clase sub nivelul celor mai slabi laureaţi ai respectivei distincţii literare.

 

Citeşte mai departe în “Obiectiv Cultural”

 

Poemul Dianei

Diana CORCAN

 

(în ochi cu simţurile lor) numai animalele mă cunoşteau

se frecau de ziduri căutându-mă pe mine

îşi răneau boturile sub garduri îşi lăsau
mirosul să mă caute

ochii lor aveau un fix şi o privire stranie când
mă întâlneau ştiam:
încă unul care mă strigă pe nume acum
şi totuşi eu aveam buletin de oraş
scria în dreptul sexului – om
scria în dreptul ochilor – orb – ca la oricare om
scria că latru cu mai multe cuvinte
de unde mă simţeau ele ca pe o soră
de-a lor?

Citeşte mai departe în “Obiectiv Cultural”

Pornind de la Kolakowski, cu Vladimir Tismăneanu

Cristian ROBU-CORCAN

- După ce, prin scrisoarea lui Stalin (1931) adresată revistei “Revoluţia proletară”, Lenin era criticat pentru că nu-şi dăduse seama de pericolul “centrismului” şi al “liberalismului putred” ieşit din relaţiile de dinainte de 1914 dintre bolşevici şi social-democraţia germană, după ce Rosa Luxemburg şi Parvus se situaseră în mai multe rânduri de partea menşevicilor în disputele din partid, după ce toate grupările nebolşevice din mişcarea muncitorească au fost catalogate, invariabil, ca pepiniere ale trădării, în 1938 s-a realizat Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (bolşevic), un Curs scurt redactat de o comisie anonimă. Cursul scurt a făcut carieră – tipărit în milioane de exemplare, a devenit hrana intelectuală a cetăţenilor sovietici.

Cursul scurt, apreciază Kolakowski, nu fixa numai o întreagă schemă a mitologiei bolşevice, legată de Lenin şi de Stalin, ci prescria şi un ritual şi o liturghie detaliate, având un conţinut distrugător asupra gândirii critice, fixând formule canonice prin falsificarea istoriei şi exercitarea unui control absolut de către partid asupra minţilor.
Vorbiţi-ne puţin despre acest Curs scurt, despre preluările şi adaptările după modelul religios, cu atât mai mult cu cât tocmai v-a apărut la Humanitas volumul “Despre comunism. Destinul unei religii politice”.

- Cursul scurt de istorie al Pc (b) al URSS (Kratkii Kurs) a fost scris de o comisie a CC condusă de Stalin şi din care făceau parte ideologi de vârf, precum Andrei Jdanov, succesorul lui Serghei Kirov în fruntea organizaţiei Leningrad a partidului, precum şi “tinerele speranţe” ale istoriografiei şi filosofiei de partid, între care Piotr Pospelov. În chip ironic, acelaşi apologet al stalinismului care a fost Pospelov avea să fie unul dintre principalii autori, din câte se ştie, ai “Raportului Secret” în care, la Congresul al XX-lea al PCUS, în februarie 1956, era denunţat ceea ce s-a numit cultul personalităţii lui I. V. Stalin (în rusă, “kult licinosti”). În cursul pe care îl ţin anual la Universitatea Maryland despre ascensiunea şi căderea comunismului în veacul al XX-lea, veacul lagărelor de concentrare, al camerelor de gazare şi al religiilor politice cu pretenţii redemptive, discut pe larg semnificaţia ritualică a “Cursului Scurt”. Statutul său a fost în mişcarea comunistă echivalentul celui al lui “Mein Kampf” în universul ideologic naţional-socialist. Scris în 1938, deci în anul procesului lui Nikolai Buharin, publicat oficial în 1939, acest curs consacra “manualizarea” versiunii stalinste a istoriei bolşevismului şi era de fapt antipodul scrierilor din exil al nemesis-ului lui Djugasvili, Lev Davidovici Troţki.

Citeşte mai departe în “Obiectiv Cultural”

Înţelesurile libertăţii: Cazul cădiţei de plastic

George ŞIPOŞ

Cum nu mi se pare că am reuşit să acopăr nici pe departe în numărul trecut drumurile întortocheate ale libertăţii în Japonia şi modul în care este percepută de japonezi, am să încerc să revin asupra unei teme despre care am mai scris şi cu alte ocazii, dar care rămâne la fel de importată şi de actuală: sistemul de depozitare şi de reciclare a deşeurilor. Acum câţiva ani am scris în paginile cotidianului Obiectiv-Vocea Brăilei despre cum reciclarea deşeurilor menajere a devenit în Japonia o adevărată artă. Fiecare familie trebuie să îşi separe propriul gunoi şi, deşi în majoritatea oraşelor împărţirea este între gunoi combustibil şi gunoi ne-combustibil, sunt şi cazuri extreme unde municipalitatea te forţează să cumperi şapte sau opt pungi diferite pentru diverse tipuri de produse reciclabile: sticlă, plastic, sticle de plastic, hârtie şi aşa mai departe.

Citeşte mai departe în “Obiectiv Cultural”

Talentul. Însemnări disparate, însemnări disperate

Dacă există o temă care să fi atins un stadiu halucinant de depersonalizare şi care să fi fost evacuată aproape total de pe grila “ispitelor” tematice ale teoriilor culturale contemporane, aceasta este tema Talentului. Aruncată de decenii bune la coşul de gunoi al preocupărilor teoretice depăşite şi “nefezabile”, la ora actuală tema Talentului nu mai pare a juca decât rolul unui clişeu compoziţional scăpat ocazional, în scop decorativ, printre degete în elaborarea unei analize literare, culturale etc. sau vânturat generos şi cu abilitate pompieristică prin discursurile interminabile ce însoţesc lansările de carte, vernisajele etc. Altfel spus, scrierea sau pronunţarea cuvântului Talent a devenit doar o alternativă de cârpire lingvistică printre alte alternative de cârpire lingvistică.

Aşadar, fără a invoca cine ştie ce premize hermeneutice, consider că absenţa temei Talentului de pe agenda culturală a ultimelor decenii comportă două mari motive, din care, evident, pornesc şi restul ramificaţiilor interpretative: 1) Talentul nu are identitate structurală – adică, nu poate fi redus la o germinaţie de determinisme, iar determinismul, după cum ştim, reprezintă “hrana” preferată a teoreticienilor şi criticilor postmoderni, care încă taie şi spânzură în câmpul ideilor; 2) Talentul nu poate fi formulat prin posedare, ci doar prin cedare, iar cedarea reprezintă coşmarul oficial al teoriei şi criticii postmoderne.

Acestea fiind spuse, voi intra în subiect… Desigur, se ştie: nu avem un “portret-robot” al Talentului; Talentul nu poate fi încadrat într-o definiţie universală. Dar chiar dacă Talentul nu poate fi încadrat într-o definiţie universală, Talentul are totuşi câteva semnalmente recognoscibile, constante, radicale, indiferent de specia artistică prin care se manifesă. Atât ca explozie în exteriorul fiinţei, cât şi ca explozie în interiorul fiinţei. Din punctul meu de vedere, există trei semnalmente clare ce depun mărturie pentru prezenţa Talentului.

Citeşte mai departe în “Obiectiv Cultural”

Dan Tapalagă – Generaţia fără însuşiri

Jucând cu dibăcie comedia „imparţialităţii“, jurnalistul fără convingeri se adaptează rapid, în funcţie de conjuctură, întrucât şi-a lăsat spaţii largi de manevră. Dacă azi se taie pensii şi salarii, vor fraterniza unsuros cu poporul, deoarece „uman, cultural şi intelectual“ se declară, după cum am aflat, de stânga. Empatizează cu suferinţa celor mulţi, se luptă în numele lor cu puterea şi cu tagma jefuitorilor.
Dacă mâine discutăm despre efectele crizei, vor plânge abundent şi uleios pe umerii oamenilor de afaceri terorizaţi de incompetenţa guvernului. Doar îi ştiţi.

 

Soluţia este încurajarea noii generaţii de jurnalişti / scriitori / comentatori şi analişti să-şi asume lejer identitatea, să-şi expună credinţele fără teamă, complexe sau calcule meschine.

AICI

Cum ar putea să le tremure nădragii bişniţarilor de la Brăila?

“Dar de ce, mă rog, este rea bişniţa?”, mă întreba zilele trecute un amic, cu o difuză urmă de disperare în ton, epuizat de oroarea de-a trăi între zidurile acestui oraş. De ce este rea bişniţa? Da, dar nu orice fel de bişniţă, ci un soi de “bişniţă administrativă”. Nu trebuie să pătrundem în cine ştie ce voluptăţi teoretice pentru a oferi un răspuns clar. E simplu, iar acest “simplu” poate fi depistat la o singură clipire de orice om cu un minim simţ pentru afaceri: acest soi de bişniţă e rău deoarece acest soi de bişniţă este, prin însăşi structura lui comercială, în afara Economiei. Iar a trăi în afara Economiei înseamnă a face trafic de influenţă. Iar traficul de influenţă este calea cea mai sigură spre colaps. De ce este calea cea mai sigură spre colaps? Pentru că traficul de influenţă se bazează pe frică. Bazându-se pe frică, acest soi de bişniţă este o practică comercială de extracţie comunistă – cu alte cuvinte, falimentară.

Citeşte mai departe în “Obiectiv Vocea-Brăilei”

Redarea demnităţii de a gândi

* Vladimir Tismăneanu – “Despre comunism. Destinul unei religii politice”, Ed. Humanitas, 2011

Cristian ROBU-CORCAN

Despre comunism. Destinul unei religii politice s-a născut din efortul de a desluşi destinul comunismului ca religie seculară, ca utopie gândită în sensul explicării misterului vieţii şi totalităţii lumii. Un delir utopic, fără îndoială, dar care, în asociere cu resentimentul social, prin instituirea de tiranii mitocratice, după cum spune Vladimir Tismăneanu, devine mizerie pură. Mizeria utopiei nu s-a articulat pe fundamentul unor “erori subiective” (Rosa Luxemburg, Critică a revoluţiei ruse), ci pe chiar formula sa teoretică. Vladimir Tismăneanu atrage atenţia asupra faptului că, pretinzând a pune bazele paradisului terestru, comunismul nu a fost, de fapt, decât o religie politică de expresie soteriologic-seculară, o himeră cu capacitate de mobilizare şi seducţie. În partea instrumentală, când ideologia a devenit regim politic, explozia de resentiment social a dus la instituţionalizarea urii, pe care a susţinut-o în ritmul demonic caracteristic bolşevismului prin ostilitate în faţa valorilor şi prin anihilarea memoriei. “Saltul din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii” rămâne fatal agăţat în mitul egalitarist marxist, care încă mai cerşeşte revoluţia cataclismică. Credinţa mesianică şi escatologică în utopie era un fenomen greu de înţeles la vremea când Czeslaw Milosz scria Gândirea captivă. Astăzi, totalitarismul comunist, ca joncţiune între teroare şi doctrină, este mult mai uşor de disecat, pe de o parte graţie seriozităţii cu care mediile intelectuale occidentale au tratat marxismul, iar pe de altă parte, paradoxal şi cu valoare de exemplu, grupărilor de mentalitate totalitară care au preluat în forţă anii postcomunişti constituindu-se în aşa-numita “societate necivilă” (Stephen Kotkin). Conceptul totalitar de libertate exclude libertatea celui care gândeşte altfel. În fond, se întreba Milosz, cine sunt cei care nu acceptă această necesitate absolută a ideologiei? Cum cine? Cei care “nu înţeleg”. Soluţia în cazul lor este glonţul sau închisoarea. Iar Vladimir Tismăneanu, în chiar prefaţa la ediţia românească a Gândirii captive trage concluzia într-o formulare memorabilă: “Ideologia te învaţă ca în numele unei iubiri abstracte pentru umanitate să urăşti oamenii în carne şi oase”.

Citeşte mai departe în “Obiectiv Cultural”

Sebastian ca turnesol

LASZLO Alexandru

Personalitatea complexă a lui Mihail Sebastian acţionează ca hârtia de turnesol, atât asupra intelectualilor români din interbelic, cât şi asupra celor din prezent. Depoziţia lui lucidă, calmă, dar necruţătoare, privind derapajele extremiste ale contemporanilor săi, intelectuali de frunte ai culturii noastre, e cam greu de suportat. Simţul nuanţelor, inteligenţa şi sensibilitatea reprezintă de asemeni calităţi incontestabile ale diaristului. O asemenea apariţie surprinzătoare, ca un sâcâitor element de contrast în câmpul literaturii române – obişnuită cu vorbele în doi peri, jocurile de intermediere şi compromisurile împinse uşor sub covor – pretindea o reacţie adecvată. Discreditarea memorialistului, pentru a se prezerva neprihănită imaginea pleiadei fasciste interbelice, a devenit o prioritate a ultimilor ani.

Citeşte mai departe în “Obiectiv Cultural”

Pornind de la Kolakowski, cu Vladimir Tismăneanu

Cristian ROBU-CORCAN & Liviu G. STAN

Socialismul, ca realitate istorică, ni se înfăţişează ca fiind despotic şi nu acelaşi cu cel preconizat de Marx. Kolakowski priveşte acest lucru dintr-o dublă perspectivă: doctrina nu este întru totul inocentă, dar e şi absurd să afirmi că formele despotice de socialism sunt o urmare directă a ei. Tot Kolakowski admite că, dacă poate exista o tehnică de înfăptuire a unităţii sociale, atunci aceasta este despotismul. Însă unitatea perfectă nu poate avea decât forma abolirii instituţiilor de mediere socială şi a supremaţiei legii. Cum conceptul de libertate negativă presupune o societate cu conflicte, deci o societate împărţită în clase, iar societatea împărţită în clase o societate bazată pe proprietate privată, atunci, pentru Kolakowski, concluzia este una clară: prin actul de violenţă cu care se aboleşte proprietatea privată se pune capăt şi libertăţii negative sau libertăţii pur şi simplu.

Pe marginea celor de mai sus, vă rugăm să ne comentaţi fraza de final a lui Leszek Kolakowski din “Principalele curente ale marxismului”, vol. I – Fondatorii: “Şi astfel Prometeu s-a trezit din visul lui de putere ca Gregor Samsa din Metamorfoza lui Kafka”.

- Ceea ce surprinde Kolakowski este tocmai hybrisul aflat in inima demersului marxist, acea convingere febrilă că radicalismul filosofic şi politic pot oferi soluţii imediate, aici şi acum, marilor frământări ale condiţiei umane dintotdeauna. Marx îl considera pe Prometeu eroul său favorit, iar numeroşi marxişti (inclusiv filosoful clujean Gall Erno, în anii ’70, într-o carte intitulată Idealul prometeic) s-au identificat nu numai cu gestul marii răzvrătiri prometeice, ci şi cu ideea însăşi a dreptului umanităţii de a se sustrage sacrului şi de a aboli divinitatea. Alţi urmaşi ai lui Marx, în primul rând Adorno şi Horkheimer în Dialectica iluminismului, dar şi Marcuse în Eros şi civilizaţie, vor lumina aceasta tensiune, capcana creată de cultivarea frenetică a mitului progresului, pandant de fapt al logicii randamentului (istoric, economic, politic), a unei viziuni din care dispare ireductibilitatea drepturilor umane şi în primul rând a dreptului la a nu fi dependent de altcineva (individ ori instituţie). Horkheimer vorbea, pe bună dreptate, despre triumful Raţiunii instrumentale şi distrugerea Raţiunii critice (doar că el se centra pe un capitalism detestat în loc de a examina totalitarismul de tip sovietic, nu doar nazist).

Citeşte mai departe în “Obiectiv Cultural”