Geniu să fie, vorba aia…

Viorel PADINA

 

Aparentele deosebiri între poezie şi proză au fost inventate de belferii şcolari sau de criticii literari care inventariază, sortează, clasifică şi translează pre mintea publicului (învăţăcei sau cititori de ocazie) op-urile literare, după obiceiul didactic sau critic (nu discut acum utilitatea metodei sau a demersului lor, vezi bine). La nivelul creatorului – şi precizez că mă refer la creatorul autentic, constructor de mituri şi de stil, iar nu la epigonul docil şi facil or la oportunistul ductil, care scriu ca la carte şi-n cazul cărora clasificările belferice sunt probabil valabile – diferenţa dintre cele două aşa-zis specii literare e nulă, vezi bine, fiindcă efortul sau ingeniul de a opera cu metafore, cu imagini plastice, cu florilegii retorice, cu iambi suitori şi cu trohei, cu săltăreţele dactile, cu artificii de idei sau cu orice vrei, ca să te numeşti Poet al limbii ro, ru, bu or esperanto or al lumeei, e absolut identic cu harul or ingeniul de a crea scheme narative, poveşti, idei, teme, personaje, caractere, figuri, toposuri originale sau – cu alte cuvinte – nuvele, schiţe, romane, din care să se-ncarce apoi bibiliotecile cu tomuri de analize literare sau cu alte opuri de interpretare.

Citeşte mai departe în “Obiectiv Cultural”

Poemul Dianei

Diana CORCAN

 

“O să cântăm cântecelul ăla, auzi

Tu, cântecelul ăla

Cu oa, cu meni, cu oameni, da, ăla”

lui PAUL CELAN

 

Ieri am fost la cineva să mă plimb
printr-o casă
de când am intrat proprietarul galant
cu o încredere oarbă în inima mea
mi-a şoptit:
am toată averea închisă în cutii de carton
aşezate pe rafturi – în somn trec cu mâna peste ele
şi ştiu ce conţin
e o casă cu ordine multă -am spus
nu se vede nici un pas pe parchet
nici un ţârâit în perete – semn că greierele a murit
nu se simte nici vântul
nu creşte nici iarba printre dalele reci

Citeşte mai departe în “Obiectiv Cultural”

Cornel Gingăraşu – Sinceritatea reformulării

Cristian ROBU-CORCAN

 

* un artist fotograf remarcabil * lucrările sale au fost rapid admise în saloane de prestigiu: 13th Annual Collage, Digital & Mixed Media Juried Online International Art Exhibition; Il Salo Internacional de Fotografia Digital Andorra 2010; 1st UPI International Exhibition of Photography 2011; Salonul Internaţional EUROFOTOART 2011; 65th Bristol Salon of Photography 2011

 

Întâlnirea cu arta fotografică a lui Cornel Gingăraşu m-a prins somnoros şi neatent. A trebuit să treacă un timp anume ca germenii sădiţi de imagistica acestui formidabil artist să trezească în mine acea curiozitate care te face să priveşti cu atenţie. Odată atenţia declanşată, bogăţia stilistică şi savantele tuşe picturale ale compoziţiilor lui Cornel Gingăraşu au venit peste mine rapid. Dramatice în sensuri, surprinzătoare şi şocante în nuditatea lor interioară, “piesele” artistului gălăţean provoacă prin substratul lor puternic cultural, masiv şi dur.

Citeşte mai departe în “Obiectiv Cultural”

Scriitorul român şi marea literatură

Radu ALDULESCU

 

Ce vrei? Suntem o cultură şi o literatură mică – acesta a fost un ultim argument al unui tânăr critic tobă de lecturi esenţiale şi la curent cu tot ce mişcă în spaţiul literar autohton, căruia încercam să-i atrag atenţia că exagerează cu laudele la adresa unui autor mediocru în fapt, chiar dacă nu până într-atât de mediocru privit strict în contextul general al actualităţii literare de la noi. Suntem într-adevăr o literatură mică şi nu ştiu dacă neapărat din pricina faptului că, din diverse motive, mai mult sau mai puţin conjuncturale, sau pur şi simplu de gust, ne promovăm mediocrităţile, dacă nu cumva, tocmai pentru că suntem o literatură mică, este de datoria noastră, a criticilor de meserie şi autorilor, pentru a menţine la limita supravieţuirii literatura pe care o formăm, să promovăm mediocrităţile, punând între paranteze spiritul critic, uitându-l eventual acolo până se atrofiază definitiv. Probabil că ambele situaţii sunt valabile, de vreme ce le vedem decurgând una din alta pentru a menţine în stare de funcţionare maşinăria, sistemul cultural în care fiecare roade ce poate.

Citeşte mai departe în “Obiectiv Cultural”

Cina cea de taină a căpuşei

LASZLO Alexandru

 

Am avut prilejul să mă refer de câteva ori, în cursul anului trecut, la activitatea devastatoare a Societăţii Copyro, păstorită de fostul turnător securist Eugen Uricaru. Înfiinţând o firmă căpuşă care, pe faţă, îşi propunea să protejeze drepturile creatorilor de literatură, ex-prozatorul reuşea, de fapt, să pună în practică cele mai consistente abuzuri tocmai împotriva celor pe care ar fi trebuit să-i ajute. Îi şicana abuziv pe urmaşii drepturilor de autor, contesta – chiar şi în instanţă – calitatea de moştenitor a rudelor de sânge, pretindea că drepturile de autor sunt limitate la teritoriul naţional al României (şi, prin urmare, nepoţii domiciliaţi în străinătate, ai scriitorilor, ar decădea din drepturile legale!), bloca circulaţia – în ţară şi afară – a cărţilor pentru care nu izbutea să încaseze banii ce nu i se cuveneau (vezi cazul jurnalului scris de M. Sebastian, vezi cazul ursului Fram al lui Cezar Petrescu), încălca legislaţia privind redistribuirea taxei pe copia privată, îşi desfăşura activităţile în circumstanţe de semi-clandestinitate şi conspirativitate, repartiza diverse burse după criterii nelimpezi, pesemne preferenţiale.

Citeşte mai departe în “Obiectiv Cultural”

Legătura dintre bogaţie şi cultură

Mircea HAITONIC

 

Dacă bogăţia este o împlinire atât de deosebită, este firesc ca oamenii să fie ispitiţi să afle cum se poate ajunge la ea. Ca la toate întrebările simple, şi aici răspunsul este complicat.
În primul rând, gândeşti logic. Orice activitate umană presupune o minimă calificare. Medic, contabil sau strungar poţi ajunge făcând o şcoală sau măcar un instructaj de o săptămână. Ca să fii milionar nu e nevoie de nicio şcoală, poţi fi chiar semianalfabet, pentru că sunt destui milionari care au mari dificultăţi cu simplul exerciţiu al alfabetului.
Alţii zic că trebuie să fii inteligent. Este adevărat, dar nu suficient. Inteligenţa este însuşirea minţii şi ea îţi poate inspira fapte, atitudini sau activităţi care să te facă bogat. Cei mai mulţi însă nu sunt inteligenţi, ci isteţi. Oamenii subtili deosebesc aceste două concepte care sunt amăgitoare printr-o simplă aparenţă de identitate. Isteţimea este inteligenţa instinctului. Este aptitudinea de a fi mereu treaz, “pe fază”, de a avea reflexe prompte de vânător. Este uşurinţa şi promptitudinea de a observa oportunităţi, lacune şi situaţii echivoce, şi cum ar putea fi ele intervertite într-un succes financiar. Este instinctul de a sesiza atât prada potenţială, cât şi şansa providenţială. Omul inteligent caută şi înţelege, isteţul observă şi găseşte. Primul este circumspect şi lent, al doilea intempestiv şi eficient. Primul se ocupă cu idei, al doilea cu fapte.

Citeşte mai departe în “Obiectiv Cultural”

Pornind de la Kolakowski, cu Vladimir TISMĂNEANU

Cristian ROBU-CORCAN & Liviu G. STAN

 

- Doctrinele filosofice care, la un moment dat, s-au bucurat de o foarte mare popularitate nu mor cu totul niciodată, ci îşi modifică vocabularul, afirmă Kolakowski. Deşi îşi pierd din vizibilitate, mai păstrează încă forţa de a seduce sau de a înspăimânta. Marxismul teoretic dogmatic, care aparţine tradiţiei intelectuale de secol XIX şi XX, îşi duce mai departe existenţa, chiar dacă ea este una precară. Cu toate acestea, Kolakowski crede că posibilitatea ca forţa lui să crească nu ţine de domeniul fanteziei şi că ideologia comunistă aşteaptă, în stare de moarte aparentă, un nou context oportun. Visul despre o societatea perfectă aparţine civilizaţiei noastre.

Putem vorbi în cazul noilor marxişti de un “vis filosofic”?
VT: – Kolakowski are neîndoios dreptate. Marxismul este o soteriologie laică, un discurs deopotrivă simplist şi sofisticat, metaforic ori scientist (depinde cui se adresează) despre posibilitatea realizării “Vârstei de Aur” aici şi acum, în imanenţă, nu în transcendenţă. Am avut şansa, zilele trecute, să fiu comentatorul unei excelente prelegeri ţinută la IICCMER de către filosoful brazilian Olavo de Carvalho. Tema a fost mentalitatea revoluţionară, ori, mai exact, invarianţii acesteia, substratul invizibil, dar întotdeauna prezent al chiliasmului radical. Teza este că radicalismul utopic, deci spiritul revoluţionar, se întemeiază pe câteva inversiuni esenţiale, pe raţionamente istorice false, însă extrem de atractive, mai ales în condiţii de criză axiologică.

Citeşte mai departe în “Obiectiv Cultural”

S. Parajanov – “Sayat Nova” sau reformularea Crucii

A ipostazia în fraze inteligibile adâncimile mişcătoare ale gândului poetic înseamnă a putea coabita cu istovirea. Iar procesul coabitării pare a spori în dificultate în momentul în care imaginea devine mijlocul ipostazierii. De aceea, putem afirma că toţi marii critici literari şi toţi marii regizori au fost, înainte de toate, mari traducători de inimi.

Un maestru în ipostazierea adâncimilor mişcătoare ale gândului poetic a fost Gaston Bachelard. Şi dacă ar fi să-i căutăm un corespondent marelui fenomenolog francez în cinematografie, sub aspectul ipostazierii adâncimilor mişcătoare ale gândului poetic, orice uşă pare a duce, inevitabil, spre excentricul, febrilul şi genialul regizor armean Sergei Parajanov şi, fatalmente, spre unul dintre cele mai tulburătoare filme din istoria cinematografiei, purtând semnătura lui Parajanov: Sayat Nova. Tradus în româneşte sub titlul Culoarea rodiei.

Citeşte mai departe în “Obiectiv Cultural”

“Goana mută, buimacă din cap” sau cum nu există diferenţă între proză şi poezie

Când Herta Muller afirmă că, în esenţă, nu există nicio diferenţă între poezie şi proză, scriitoarea are dreptate. Sută la sută! Şi, totodată, aruncă în aer un conflict la baza căruia, în opinia mea, stă o eroare fundamentată strict teoretic, deci care nu ţine până la capăt de explozia textului literar. Explozie care, oricât ne-am răsuci în toate părţile, rămâne incontrolabilă critic. Să mă explic: avem două prejudecăţi, ambele clădite, cumva, pe o inflamare a orgoliului de castă. Mulţi prozatori au obiceiul de-a privi poeţii cu o doză de scepticism, care pare a fi legată, în primul rând, de nivelul de muncă depus în actul scrierii. Mai exact, poeţilor li se reproşează că, în actul poetic, efortul acestora, condesându-se pe distanţa versului, este ferit de “chinul” construcţiei. Cu alte cuvinte, creaţia pătrunde în expresie într-un mod “sălbatic”, la nimereală, fără a trece prin filtrul proiecţiilor spaţiale sau prin baia de ceară a tehnicilor narative. Adică, scriitura lor este privită, oarecum, ca având o stilistică produsă printr-un dicteu predictibil (la nivelul formei) şi nu printr-un amplu proces de eliminare a balastului textual – altfel spus, prin prisma lucidităţii. De cealaltă parte, mulţi poeţi depistează în efortul prozastic o tehnică de a “xeroxa”, în copii diferite, o singură emoţie. Ca să fiu mai precis, prozatorilor li se pune la îndoială topirea emoţională în scriitură, fiind bănuiţi că, de fapt, nu fac altceva decât să prelungească, frizând disiparea, un singur sentiment de la începutul şi până la sfârşitul, de pildă, al unui roman. Evident, totul travestit cu iscusinţă într-o structură narativă ireproşabilă.

Citeşte mai departe în “Obiectiv Cultural”

“Despre comunism. Destinul unei religii politice”

Este titlul ultimei cărţi semnate de distinsul politolog Vladimir TISMĂNEANU. Volumul va fi lansat pe 21 iunie, la Bucureşti, în cadrul conferinţei “Viaţa, moartea şi viaţa de apoi a comunismului”, pe care profesorul Tismăneanu o va susţine, începând cu ora 17.30, la sediul IICCMER – Str. Alecu Russo, nr.13-19, et. 5, ap. 11, sector 2 Bucureşti, lângă Piaţa Spaniei, Bulevardul Dacia.

 

Argument

Cred că aveam 15 ani când am citit, pentru prima oară, Manifestul Partidului Comunist. Sora mamei mele, Cristina Luca, despre care vorbesc în acest volum, tradusese cartea lui Ilya Ehrenburg Viaţa lui Gracchus Babeuf şi avea în bibliotecă celebra ediţie Auguste Cornu a scrierilor lui Marx şi Engels. Tot Cristina a scris postfata romanului Galinei Serebreakova Tinereţea lui Marx. Mai târziu aveam să aflu că Galina Serebreakova fusese prima soţie a lui Grigori Sokolnikov, apoi a lui Pavel Serebreakov. Amândoi făceau parte din cercul prietenilor apropiaţi ai lui Lenin, erau vechi bolşevici, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi timpul Marii Terori, în procesele-specatocl de la Moscova. Serebreakova a fost e însăşi condamnată şi a petrecut peste 15 ani in Gulag. În vila familiei Serebreakov, am aflat din biografia scrisă de Arkadi Vaksberg, s-a mutat Andrei Ianuarievici Vâşinski, procurorul lui Stalin, cel care ceruse împuşcarea “câinilor turbaţi”. Galina a ramas fidelă crezului comunist şi l-a atacat virulent, din câte ştiu, pe Soljeniţân. Aveam în bibliotecă de familie o trilogie a unui romancier olandez, cred, Theun de Vries, cu titlul O stafie umblă prin Europa…

Veneam dintr-o familie de intelectuali revoluţionari, părinţii mei luptaseră în Spania în cadrul Brigăzilor Internaţionale (tatăl meu ca soldat, mama a fost infirmiera), crescusem aşadar cu miturile stângii comuniste ca legende ale mediului meu de formare. Le absorbisem, credeam în ele. A venit apoi Primăvara de la Praga, am fost entuziasmat, ca atâţia alţii, de promisiunea “socialismului cu chip uman”, de ideea că totalitarismul nu este etern, că poate exista libertate şi într-un regim precum cel din România. A urmat invazia Cehoslovaciei în august 1968, restaurarea ordinii paralizante a despotismului ideologic de tip sovietic, “normalizarea” impusă de imperiul moscovit, represaliile împotriva celor care susţinuseră proiectul lui Aleksander Dubček de democratizare, noul îngheţ, auto-imolarea studentului Jan Palach la Praga în ianuarie 1969, utlizarea de către Nicoae Ceauşescu a pericolului (de fapt unul imaginar, o sperietore naţională) unei intervenţii sovietice pentru intensificarea obscenului său cult al personalitaţii, treptată fascizare a comunismul românesc. Nu mai aveam cum să cred în iluzia comunistă.

Lecturile din Raymond Aron şi Arthur Koestler, din Hannah Arendt şi Boris Souvarine, din George Orwell şi Robert Conquest, din Aleksandr Soljeniţân şi Milovan Djilas, din Leszek Kolakowski Aleksandr Zinoviev (cărţile acestora circulau clandestin prin Bucureşti), m-au convins că sistemul era bolnav nu doar la nivelul funcţionării sale într-o Românie aflată pe drumul comunismului dinastic (oficial numit “societatea socialistă multilateral dezvoltată”), ci chiar în matricea sa teoretică. Am citit-o pe Rosa Luxemburg cu sa Critica a revoluţiei ruse scrisă în 1918 şi am înţeles că nu era vorba de “erori subiective”, ca bolşevismul a fost întodeauna liberticid, iar libertatea nu este decât o vorba fără noimă dacă nu înseamnă “libertatea celui care gândeşte altfel”. Comunismul pretindea că întemeiază Paradisul terestru, în fapt era vorba de o religie politică (nu ştiam încă acest concept), de o soteriologie seculară, de o himeră capabilă să inspire, să galvanize, măcar în prima sa faza, pasiuni incandescente. Cât priveşte relaţia bolşevismului cu marxismul, ea este evident una pe care stânga prefera să o nege ori să o minimalizeze “Lenin a fost un marxist rus”, aşa ar trebui să înceapă orice prelegere onestă despre fondatorul primului stat comunist. La fel cum Kolakowski şi-a început marea trilogie cu cuvintele: “Karl Marx a fost un filosof german”.

Citiţi mai departe pe Contributors.ro