România, între OTV şi gaura neagră

Toată tevatura cu spoială de ghicitoare apocaliptică iscată pe seama celei mai tinere găuri negre descoperite de NASA a dat naştere la tot soiul de speculaţii. Am urmărit total buimăcit ideile puse la bătaie în mass-media. După cum era de aşteptat, cele mai năstruşnice picaje “transcedentale” şi văleleu – uri cu demaraj de psihoză ocultistă s-au petrecut pe OTV, post care, pe zi ce trece, îşi reconfirmă, cu patimă şi cu pricepere, vastitatea de fenomen media numai bun de transformat într-o teză de doctorat pe psihiatrie. Locul? Emisiunea, pe muchie de stop cardiac, a hiper-logoreicului Tudor Barbu, unul dintre cele mai “încinse” personaje care populează fauna lui Diaconescu. Barbu modera, iar telespectatorii “disecau”. Ca în institute. Care mai de care prăbuşiţi în transe psihotronice. Care mai de care cu o mână pe receptor şi cu alta atingând Nirvana. Care mai de care cu Shambalaua în closet şi cu centura de fotoni deasupra capului. Desigur, totul a rezultat într-un ghiveci de aberaţii SF-yoghinice pe linia Hollywood via Pavel Coruţ şi cu popasuri lungi în teologia de Vama Veche branduită de acel domn numit Oreste.

Sub aparenţa “deşteptării”, OTV-ul coordonează un amplu program de smintire în masă. Dar antropologia abia de-acum încolo începe. Socio-cultural vorbind, OTV-ul, prin specificul grilei tematice, acţionează ca o sondă. În prezent, el scoate din adâncurile mentalului colectiv românesc o realitate care, odată privită dincolo de aerul ei aparent caricatural, stârneşte spaima. Care? Confuzia. Mai exact, un zăcământ de confuzie.

Citeşte mai departe

Presa ca spălare de creiere

Matei Vişniec aduce în discuţie o problemă a presei, care, cu trecerea timpului, s-a dezvoltat într-o veritabilă excrescenţă ideologică.

Un indiciu: Faptele şi numai faptele.

Restul, aici.

Corneliu Coposu

Au trecut 15 ani de la moartea lui Corneliu Coposu.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

 

Două recomandări

În ediţia de astăzi a cotidianului “Obiectiv-Vocea Brăilei”, Diana Corcan face o analiză excelentă a “logodnei prozodice” dintre Adrian Păunescu şi Nicolae Ceauşescu. Citiţi aici: Adrian Păunescu şi natura moartă a comunismului.

De asemenea, citiţi pe blogul lui Viorel Padina: Dezavuăm grotescul bal mascat în care suntem târâţi de 65 de ani. Îl veţi descoperi pe adevăratul Păunescu. În plină acţiune de acumulare de “merite”.  

Despre Păunescu

Am 23 de ani. În 1989, aveam 2 ani. Deci, n-am simţit pe propria-mi piele frica elaborată, mutilarea sufletească, extirparea conştiinţei şi, per total, monstruozitatea ideologică a regimului roşu. Dar asta nu-mi interzice dreptul de a-mi fi silă faţă de festivismul greţos şi faţă de tsunami-ul propagandistic care s-au dezlănţuit întru slava lui Adrian Păunescu. Desigur, moartea unui om este, în sine, un „eveniment” tragic. Însă acest fapt nu trebuie să reprezinte o barieră în rostirea adevărului. Asta dacă insistăm să ne numim oameni, şi nu saci cu măruntaie. Oricât s-ar strofoca, mai mult sau mai puţin asmuţiţi la comandă, jurnaliştii din fabricile media de spălat creiere (Antenele, Realitatea) să împopoţoneze etic, să sulemenească patriotic ori să pudreze artistic imaginea publică a lui Adrian Păunescu, ascunzând sub preş gunoiul ideologic pe care acesta l-a glorificat, cu patimă şi cu perseverenţă, în anii „Cenaclului Flacăra”, adevărul este unul singur şi nu poate comporta, sub nici o formă, o curăţire prin nuanţe. Din punctul meu de vedere, Adrian Păunescu, vulcanicul „trubadur” al „Partidului Unic”, dovedind calităţi native de hipnotizator ideologic, a fost moderatorul unui amplu proiect de smintire. „Cenaclul Flacăra” n-a fost nimic altceva decât o maşinărie de injectare a serului ceauşist. Scopul lui Adrian Păunescu în toată această afacere? Marea de aplauze, adularea, faima supremă, ocuparea locului de Sfinx în ierarhia poeziei româneşti, avantajele materiale. Scopul P.C.R.-ului prin “Cenaclul Flacăra”? Obţinerea „omului nou”, adică a unui neam de sosii fabricate în litera Geniului din Carpaţi, adică a barbarului complet. Prin ce mijloace de „seducţie”? Ne explică Sorin Ilieşu, într-un comunicat de presă apărut zilele trecute pe „Agerpress”:

Am filmat aproximativ 25 de spectacole din cadrul unui turneu al Cenaclului Flacăra. Spectacolele aveau loc pe stadioane sau, dacă vremea nu permitea, în marile săli ale ‘Caselor de cultură a sindicatelor’. Audienţa era incredibilă. Spectatorii care nu mai aveau loc pe scaune sau pe bănci, stăteau pe jos sau în picioare. Datorită harismei de necontestat a poetului de curte al dictatorului, în conştiinţa pervertită şi-n sufletul hipnotizat al spectatorilor înghesuiţi până la refuz, se năştea realmente câte ceva din omul nou comunist. Nu-mi venea să cred că acesta era chiar omul nou din viaţa reală, nu omul nou din ficţiunea cinematografică despre viaţa reală.

Filmând zeci de mii de spectatori naivi, neştiutori, înspăimântaţi, înfriguraţi, înfometaţi, îndoctrinaţi, lipsiţi de speranţă, veniţi de bună-voie şi nesiliţi de nimeni în tribunele arhipline ale stadioanelor fără instalaţie de iluminare nocturnă dar iluminate de către noi (echipa de filmare) cu o sută de mii de waţi, spectacolele prelungindu-se până în zori, am fost realmente uimit să văd cum în aceşti oameni, aflaţi parcă în transă, se năştea cu adevărat ceva din esenţa sufletului corupt al omului nou”.

A existat o urmă de poezie în Adrian Păunescu, dar aceasta a fost omorâtă din faşă de virulenţa unui caracter egomaniacal, care a ales impostura în locul artei. În ceea ce priveşte introducerea lui Adrian Păunescu în programa şcolară, sunt de acord întrutotul cu opinia lui Vladimir Tismăneanu:

Canonizarea lui Păunescu face parte din actiunea de reabilitare a regimului comunist si de decredibilizare a democratiei.

Şi nu doar atât.  E încă o dovadă că „selecţionerii” postaţi la manetele canonizării au grave probleme nu doar de discernământ literar, ci şi de „obraz etic”.

În rest, Dumnezeau să-l ierte!