Festivalul imposturii

Sfârşitul acestei săptămâni m-a prins înarmat cu un pix, o hârtie şi un reportofon, la “Festivalul Poeţilor din Balcani”. Ce este “Festivalul Poeţilor din Balcani”? Ambiţios şi corect politic după nume, dar non-cultural şi kitschos ca organizare şi ca substanţă, “Festivalul Poeţilor din Balcani”, cu unele mici excepţii (de nume, renume şi valoare literară a outsider-ilor), nu se rezumă la nimic altceva decât la o cumetrie de cămin cultural, organizată în cinstea menestrelilor noştri locali, prin graţia unui nesăţios şi fanatic devorator de cultură, Gheorghe Bunea Stancu, acest Voltaire fabricat la Tichileşti. Stăpâni peste regate de conserve goale, anonimi cu vanităţi de premianţi Nobel şi diletanţi aprigi la mânie, practicând o poezie în faţa căreia până şi George Coşbuc pare un avangardist feroce, menestrelii noştri locali, cei care ţin de obicei capul de afiş al evenimentelor aşa-zise culturale ale urbei, se întâlnesc o dată pe an, în holul Casei Tineretului, pentru a-şi aduce osanale unii altora şi, romantici fiind din fire, pentru a mai găsi noi motive de-a se prăbuşi drojdiţi pe sub mese.

Citeşte mai departe

Ura d-ului Dan Ungureanu

Pentru unii oameni, ura e un nutriment vital. Respiră, mănâncă şi defechează ură. Fiind un sentiment extrem de dinamic, deci funcţionând pe bază de negaţii, interpretări turate la grad de psihoză şi “descinderi” epistemologice cu piciorul în uşă, ura îi lasă celui care urăşte impresia că orice “subiect” pasibil de verticalitate în gândire şi simţire este, fără dubii, un impostor. Mai mult, că simţirea şi gândirea sunt doar nişte “chestii” gonflate, nişte manierisme duminicale bune doar de “vomat” pe masă în timpul unei conversaţii cu pretenţii elitiste. Dacă mai adăugăm urii şi o plăcuţă de înregistrare ideologică, de exemplu una stângistă, atunci amestecul care va rezulta va fi unul de-a dreptul letal: un cocktail de idiosincrazii psihologizante, de adolescentisme sorbonarde şi frustări păgâne ce întunecă raţiunea şi schilodesc sufletul. Un exponent fertil şi consecvent al acestui cocktail pare a fi d-ul Dan Ungureanu. Cu Lenin cântându-i din bandură pe un umăr şi cu Stalin jucându-i biliard pe celălalt umăr (cunoaşte exact d-ul Ungureanu în ce context se manifesta patima pentru biliard a lui mister Visarionovici), d-ul Dan Ungureanu, cocoţat pe puntea unei combine lingvistice marca KrAZ, falnic precum o rafinărie sub soarele moscovit şi revoltat ca un cireşar păcălit la barbut, treieră de zor ura de pe ogorul revistei “Cultura” (fostă publicaţie culturală de prestigiu, actuală gradiniţă de stânga).

Ca stângist, d-ul Dan Ungureanu, respectând o tradiţie atent supravegheată, ştie una şi bună, şi o exemplifică cu nobila spumă a turbării: unica raţiune pentru care Dumnezeu trebuie să existe este aceea de-a fi doar un birou de plasare a forţei de muncă. Ca intelectual, d-ul Dan Ungureanu, minuţios în instincte şi minimalist în preferinţe, nu face rabat de la nici o formă de linşaj dialectic ce ar trebui să ni-l prezinte în lumina unui atlet al urii. Evident, unul pictat în culorile de peruş bălţat ale marxismului bibliografic. D-ul Dan Ungureanu urăşte cu o viteză ce-ţi taie respiraţia şi în faţa căreia nu poţi opune decât dorinţa de-a nu schimba vreodată rolurile cu domnia sa. Ori de câte ori izbucneşte din tufiş pentru a-şi cinsti cititorii cu un atac aşa-zis demisficator, d-ul Dan Ungureanu îşi alege victimele cu grijă. Dacă vreţi să aduceţi cumva în discuţie criminalitatea bolşevismului, atunci, la răscruce de vânturi, vă va ieşi, probabil, în cale d-ul Dan Ungureanu, care, fluturând deasupra capului plăpumioara scămoşată a proletariatului, vă va explica, probabil, răbdător şi „ca băieţii”, cu patosul inepuizabil şi decontextualizat al perversităţii, că tot sângele vărsat sub Cortina de Fier nu a fost altceva decât efectul unei lipse de inspiraţie a „tavarăşilor”.

În fine, ultima victimă de pe lista neagră a d-ului Dan Ungureanu este Corneliu Coposu. Într-un articolaş scris cu voluptatea vomitivă a mercenariatului cultural, publicat pe blogul revistei „Cultura”, d-ul Dan Ungureanu încinge o sesiune de „demascare” a lui Corneliu Coposu, făcându-l pe fostul lider ţărănist albie de porci în mârlănescul stil al execuţiilor scânteiste. Iată o mostră din capodopera d-ului Dan Ungureanu: „În 1945, Corneliu Coposu nu era bătrînul distins din 1990. Era un tînăr mardeiaş de un metru 90 şi 130 kilograme. La treizeci de ani n-avea decît două cefe şi două guşi şi era fost campion de haltere (…) Să-l lăsăm pe Coposu să se întoarcă acolo unde s-a dus şi partidul ţărănesc, creştin şi democrat: în nimic”. Fără a face prea multe referiri la metodele „analitice” şi „istoriografice”, oleacă nedocumentate, pe care d-ul Dan Ungureanu îşi bazează tentativa de „headshot”, şi cu regretul de rigoare pentru valenţele intelectuale pe care le emană şi care nu sunt de trecut cu vederea, am o singură remarcă de făcut la adresa domniei sale: d-ul Dan Ungureanu, cu toate volutele politiologice ce-i ornamentează perspectivele, îmi pare a fi doar un jignit din naştere.

Ştiţi ce înseamnă un jignit din naştere?

Pentru un răspuns edificator, răsfoiţi Biblia sau, dacă e prea mare eforul, deshideţi o carte de-a lui Isaiah Berlin. Cu siguranţă vi se va ridica părul pe mâini…

Articolul, aici.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

“Illuminations”, de W.B.

Opozant feroce şi, în acelaşi timp, jucăuş (însă fără a fi atins de morbul cinismului conjunctural) al oricărei forme de expresie a gândirii proptite în cârjele vreunui sistem (însă, atenţie!, fără a fi inamicul filosofiei antice), “a hero of fragmentation in the line of Novalis and Schlegel and Nietzsche – după cum îl descrie Leon Wieseltier -, “consumator” select de abstracţiuni-ce-ar-trebui-să-depună-mărturie-pentru-faptul-că-banalitatea-e-inamicul-vieţii (crescuse în sânul burgheziei evreieşti), cu un apetit aparte pentru partea marginală şi idiosincratică a lumii înconjurătoare, maestru în arta enigmelor epistemologice, însă fără a “promova” toate aceste caracteristici drept o reţetă ideală de dobândire a Marii Gândiri, Walter Benjamin a reprezentat o atitudine intelectuală de o rarisimă perspicacitate şi de o la fel de rarisimă mobilitate a viziunii culturale. Altfel spus, Walter Benjamin a fost un tot cultural. Mai departe, ne va explica acelaşi Leon Wieseltier:

In his turgidly enchanted world there were only mysteries, locked and unlocked (…) He was the most bookish of the agitator-intellectuals. (He looked ridiculous in the Ibiza sun.) He textualized the universe. This was because he was essentially an exegete, a glossator. Everything he wrote was commentary. The Paris Arcades project is, among other things, a milestone in the history of commentary, an astounding renovation of an old point of regard for a new reality. Like the great medieval commentators, Benjamin demonstrated by â example that commentary may be an instrument of originality. And in his case, not only of originality, but also of redemption: in Benjamin’s view, interpretation does not so much discover meaning as release it, and loose it upon the world so as to liberate it. Benjamin read messianically.

Aveţi în pdf. probabil cea mai bună traducere a “Illumantions”, cea mai cunoscută carte de eseuri şi reflecţii a lui Walter Benjamin.

Studiul introductiv este semnat de Hannah Arendt.

Walter Benjamin – Illuminations

Simplu: Stancu!

Sunt obosit. De aceea am un singur lucru de spus vizavi de degringolada care s-a dezlănţuit în curtea Spitalului Judeţean:

Domnule Stancu, pentru că tot sunteţi un analfabet de vocaţie în materie de administraţie şi pentru că – na, trebuie să precizez – în eşenţa dumneavoastră rămâneţi doar un golănaş frustrat, eu zic că ar trebui să apasaţi pedala până la fund! Dacă tot aplicaţi tăieri după cum vă dictează creieraşul, atunci disponibilizaţi tot personalul, apoi puneţi-le perna pe faţă la toţi bolnavii (Ponta vă permite!), pentru ca, la final, să rămâneţi doar dumneavoastră, singur şi satisfăcut, constatând un lucru: că nu e vina dumneavoastră, ci a destinului care n-a vrut niciodată să vă ridice mai sus de gura borcanelor din tinereţe…

Mai multe la: Cristi (aici), Marian (aici) şi Cati (aici)

Politica brăileană e politica trântorilor

Pustiu, ciulini rostogolindu-se pe lângă sediile partidelor şi sforăituri duduitoare ce pot fi auzite de pe cea mai îndepărtată planetă din Galaxie. Cam la asta se rezumă, la ora actuală, politichia fabricată, cu sârguinţă şi desfătare, la Brăila. Luaţi-vă măştile cu oxigen, căci vom face câţiva paşi pe un tărâm unde analfabetismul politic şi retardul administrativ se turează la capacitate maximă, sufocând tot ce-i iese în cale. De câtva timp, distinşii noşti aleşi locali reuşesc – constant şi prodigios – performanţa de-a bifa la capitolul activitate politică un ZERO mare cât ţestele lor bine hrănite.

Citeşte mai departe

Bolnavi, şomeri şi muritori de foame, bălăciţi-vă!

Dacă veţi arunca o singură privire în hârdăul cu proiecte “megalitice” al Primăriei şi al Consiliului Judeţean, veţi descoperi – brusc şi ameţitor – că Brăila pare un oraş clădit pe circumvoluţiunile creierului lui Franz Kafka. Din când în când, un cuc mecanic, bâlbâit şi confuz, ca proaspăt trezit dintr-o beţie cruntă, iese din gura unei “notabilităţi locale” şi, ridicând o aripioară în aer – în semn de “i-auzi aici, cumetre!” -, scuipă în atmosferă câte o enormitate inginerească. După ce am făcut cu toţii bungee-jumping de pe podul pe care preşedintele CJ l-a ridicat cu puterea muşchiuleţilor lui lucraţi la maşina de tocat licitaţii publice, după ce, euforici până la indigestie, am ridicat zmeie pe aeroportul construit prin graţia aceluiaşi preşedinte CJ, autorităţile locale au mai venit cu un nou proiect (made in PMB), menit a ne cinsti ca la carte. Cică vor să facă un Aqualand. Bravos, domnii mei! Vă aplaud şi cu palmele şi cu tălpile! Numai că, înainte de-a ne holba vrăjiţi în zare, imaginându-ne toboganele cu apă spumoasă şi domnişoarele în bikini ţopăind pe ritmuri de house ţărănesc, se cere a fi punctat din start un detaliu de “ţinută” administrativă, caracteristic actualei orânduiri locale: cum simt că treaba începe să pută, Primăria şi CJ-ul, crezând probabil că au de-a face cu un electorat imbecil, îşi încordează neuronii şi, mergând pe principiul “dă-le, bă, iluzii făcute la Progresu’!”, proiectează rapid câte o construcţie care să ne tranchilizeze, lăsându-ne impresia că, de fapt, nu trăim într-un oraş înapoiat, ci că suntem locuitorii unei metropole de secol XXII.

Citeşte mai departe

Lopata socialistă, Dan Diaconescu şi “boborul”

La ora la care scriu editorialul, aflu că Dan Diaconescu a decis să-şi lase fratele la conducerea Partidului Poporului, motivul fiind acela că i-ar jena “nervul moral” faptul de-a fi, concomitent, lider de partid şi patron de televiziune. Prima dată când am auzit că D.D. vrea să-şi facă partid, am făcut o criză de râs, care – după cum mi-a indicat ceasul – a durat vreo 5 minute, gândindu-mă că este încă una din ghiduşiile medievale născute din zâmbetul vitriolic al celui care a reuşit să impună pe piaţa media una dintre cele mai violente – deci, de succes imediat! – formule de îmbuteliere a mediocrităţii, prostiei, cancerului moral, zoaielor subculturale şi a primitivismului civic din ultimii douăzeci de ani. OTV-ul. Apoi, văzând la ce amestec letal de potroace comunistoide se rezumă întreaga platformă politică a Partidului Poporului, m-am înfiorat la gândul că, pe nesimţite, ne vom trezi într-o zi loviţi în moalele capului de o altă lopată socialistă, pe lângă cea a PSD-ului. Poate, una mult mai periculoasă, căci vorbim de voinţa boborului. Nu ştiţi ce-i boborul ? Poporul, gloata, norodul…etc. Adică, lipsa de raţiune.

Citeşte mai departe