Unul dintre cele mai interesante albume pe care le-am ascultat în ultima vreme. O mixtură splendidă de progressive folk balcanic şi gravitate post-grunge, cu trimiteri directe la topica muzicală claustrofobă şi plină de fracturi oniricoide a lui Tom Yorke.
“Beirut – Gulag Orkestar”
Care este legătura intimă şi prolifică între NIMIC, NIMICNICIE şi un zâmbet tâmp, şi ce legătură au toate astea cu eternul UTC-ist Aurel Simionescu de la Brăila?
Citiţi aici.
Zâmbetul lui Simionescu, se intitulează.
Bonus: o dedicaţie “nostalgică” pentru tovarăşu’ Simionescu…
La,la,la,la,la,la…
Vilhelm Moberg e un scriitor cvasi-anonim la noi.
Vilhelm Moberg e genul de scriitor pe care scriitorul român nu îl poate tolera.
De ce?
Nu vă spun.
Trăim numai o dată e o carte cu fibră, cu discernământ, cu opinie (!) – tendinţă pe cale de dispariţie – şi de un angajament senzorial rar întâlnit în „compoziţia” felului de-a fi al nordicilor. Un „romănel” cu multe dileme, dar care pune o singură întrebare. Una cinică, deci tristă: până la urmă, de ce ne mai trebuie cerul, dacă din el nu plouă cu bani?
Eiiii, de aici încolo pătrundem în Creştinism şi mulţi se vor simţi jigniţi…
De aceea, îi dăm cuvântul lui Vilhelm Moberg:
”Deasupra apei pluteşte sfârşitul omului.
Avioanele s-au pierdut curând în depărtări. După câteva secunde, vacarmul Air Alert s-a stins. Văzduhul nu mai răsună de galopul cavalerilor cerului. Tăcerea se aşterne din nou – nu s-a întâmplat nimic. Dar în depărtare, aud ca mai înainte trenul care nu opreşte niciodată, mugetul întinderilor de apă. Cele vremelnice au trecut, cele eterne rămân”.
“Dicţiunea ideilor” - Mircea Martin
Problemele pe care le ridică însă scriitura ideilor sunt însă perene, fiecare minte care încearcă să-şi (re)prezinte gândirea, să-şi aştearnă gândurile, le va întâlni, şi, eventual, reformula în modul ei propriu. Cum gândirea nu poate fi comunicată decât prin cuvinte, nu-şi găseşte rezolvarea în sine, ci în afara ei, trebuind să recurgă la alte resurse şi alte mijloace şi riscând mereu să fie trădată de ele. Ideea insuficienţei limbajului sau, cu un termen mai recent şi mai tranşant, aceea a “minciunii inevitabile a scriiturii”, îşi au originea aici.
…pentru că viaţa nu e o procesiune de cărnuri excitate şi nemulţumite.
Gata. Parlamentarii au dat aviz favorabil controversatei Strategii de Apărare Naţională, propusă de Traian Băsescu, în care presa este redată drept un element vulnerabil pentru siguranţa naţională. Nu mai reprezintă pentru nimeni o noutate cele două field-uri pe care au şarjat trusturile-aparacinik din lesa mogulilor. Dar, totuşi, să le reamintim, aşa cum apar ele în documentaţia Strategiei: “fenomenul campaniilor de presă la comandă” şi “presiunile trusturilor asupra deciziei politice”. În traducere liberă: killer-eală mediatică, exact ca pe vremea GPU-ului şi spălare pe creier în cantităţi industriale, ca în anii de glorie ai revistei “Scânteia”. Care-i toată treaba cu presa?
tocmai organizasem un atac subtil
tocmai organizasem un atac subtil
când a bătut la uşa mea iubita
eu i-am deschis cu întunecata
mea mână dreaptă
după aceea
eu am continuat jocul de şah
tocmai zâmbeam tocmai suceam
în extaz gâtul reginei
o tânăra mea sărmana sărmana regină
tocmai murmurase rugăciunea pieselor de şah
pe care o spun câteodată şi soldaţii de plumb
şi suceşte-ne nouă viaţă gâturile noastre
lemn carne ispită du-ne amin
Aţi auzit? Stancu a muşcat cu patimă din copănelul democraţiei şi, acum, vrea să invite partidele politice la dialog liber. Cică, dom’le, vrea să lucreze asiduu, ca un stahanovist aflat la prima tinereţe, pentru a rezolva problemele brăilenilor. Doar nu vă gândeaţi la altceva? Dacă nu l-aş şti pe Stancu un fecior voinic al urbei, cu baltagul corectitudinii politice mereu ridicat deasupra capului, aş comite nemernicia juvenilă de a gândi că l-a cam apucat frica. 2012 e departe şi, după cum arată viziunea brăilenilor despre preşedintele CJ, începe să pută a înfrângere prin anticipaţie. Domnule Gheorghe Bunea Stancu, stăpâne, Gigi, e bună ideea voastră şi – uite că plusez!; sunt darnic, mi s-au făcut complimente astăzi – chiar ar da rezultate. Numai că se impune o precizare: să nu fiţi voi, PNL sau PDL, ori alte nulităţi definitive şi irevocabile din întreaga politică brăileană, care să organizeze aceste dezbateri. Eu am o idee: n-aţi vrea mai bine să-l lăsăm pe Fernando de la Caransebeş să coordoneze “dialogul liber”? Îl ştiţi, nu? Băiatu’ ăla care zice: “M-am căsătorit c-un bărbat tâmpit”. Cică e tare tipu’, face prăpăd pe YouTube! În plus, are şi cont pe facebook…Ce mai, ştie cu se mănâncă societatea civilă!
Există un „trend” imuabil al lumii, printre multe altele. Din cele mai vechi timpuri (cât îmi place această formulare!), indiferent de polisul cultural sub care a „activat”, deci indiferent de travestiuri sistemice, poetul, neavând prea multe aporturi civice la fluxul rodnic al umorilor sociale, adică – nemernicul! - fiind fără de meserie, a fost privit de ochiul intrigat şi constant jignit al lumii drept un leneş debil şi cu limba încâlcită. De fapt, ce vreau să spun? De ce irită atât de mult poetul? Deoarece e dispus şi disponibil. Adică, operează cu ceva necuprinzător, nerentabil şi mai ales ne-politizabil.
Speranţa.
Cum să nu te scoată din minţi?
Poetul:
Un film unic în întreaga istorie a cinematografiei!
SERGEI PARAJANOV
Aflându-se sub influenţa substraturilor esoterice din animaţia polonezilor Walerian Borowczyk şi Jan Lenica şi în perimetrul estetico-ideatic al unor scriitori precum Kafka, Bruno Schulz, Robert Walser sau Michel de Gelderode ori a unor celebri păpuşari precum Wladyslaw Starewicz şi Richard Teschner, animaţia stop-motion a fraţilor Stephen şi Timothy Quay urmăreşte, fără a degenera într-o psihoză ocultă!, o singură traiectorie: reveriile întunericului.
