Politica eminenţelor cenuşii ale mediocrităţii

Psihodramă. Aceasta este starea oficială a naţiunii la ora actuală, norul de cenuşă sub care îşi descătuşează dispreţul, confuzia şi disperarea. Printre primii care s-au aventurat în demersul anevoios al unei analize amănunţite a factorilor care stau la baza producerii unei psihodrame a fost Raymond Aron, vorbind despre amplele mişcări studenţeşti din Franţa lui mai 1968. De fapt, ce înseamnă o psihodramă? Psihodrama reprezintă atât căderea societăţii civile într-un delirium tremens politic, cât şi contextul cel mai potrivit, ba chiar ideal, pentru schilodirea creierului până la punctul gândirii numai prin prisma umorilor ideologic – totalitare. În acest moment, psihodrama societăţii româneşti pare a se produce pe trei direcţii: 1. avem manipularea abjectă a cetăţenilor, exercitată cu o acribie maniacală de Realitatea TV şi de Antene – trusturi care au realizat, în numai 3-4 ani, performanţa de a face praf nu numai credibilitatea presei şi ideea de credibilitate a presei, dar şi sensul existenţei ei într-o democraţie; 2. avem instigarea la revoltă, profetizată ca o cinstită invitaţie la o cinstită mineriadă de megafoanele turbate ale opoziţiei, dar şi ca o consecinţă directă a dezmăţului ideologic ce reprezintă singurul mod de-a se face politică la ora actuală; 3. avem prolifica telenovelă: “Moarte lu’ Băsescu!” – scenariul: Crin Antonescu, costume şi machiaj: Victor Ponta, imnul Internaţionalei de pe fundal, cântat la ţambal: Ion Iliescu.

Citeşte mai departe

“Criza începe mereu cu ceilalţi” – Mihail Neamţu

Citiţi neapărat articolul semnat de Mihail Neamţu.

Voi rezuma argumentul acestui articol astfel: România nu poate descoperi cu adevărat principiul solidarităţii decât atunci când vom vorbi nu doar despre prezent, ci şi despre sacrificiile făcute în trecut şi nota de plată a răsfăţului nostru pentru viitor. Responsabilizat de această referinţă la ştiutele fapte de ieri şi la necunoscutul zilei de mâine, fiecare bugetar va căuta, în al 11-lea ceas, să introducă un plus de austeritate financiară în propriul lui domeniu de activitate. Cura de slăbire impusă birocraţiei statale presupune totodată, în plan civic şi politic, articularea unor ierarhii valorice, fără de care naţiunea română îşi pierde nu doar credibilitatea faţă de organismele financiare internaţionale, ci şi minima coeziune internă. Piatra unghiulară a acestei reconstrucţii o reprezintă respectul sacrosanct acordat dreptului natural la viaţă, libertate şi proprietate individuală. Pornind de aici, şi numai de aici, vom putea cândva reinventa decenţa, prosperitatea şi binele comun.

AICI

De data asta, jos pălăria, domnule Stancu!

După ce am citit articolul de deschidere din “Obiectiv”, intitulat “Stancu traduce afacerea Concordia”, am dat pe gât ultima picătură de cafea ce lucea pe fundul ceştii şi mi-am spus: uite, domnule, că de data asta preşedintele CJ-ului s-a întrecut pe sine. Lăsând la o parte orice tentativă de băşcălie şi antipatia pe care mi-o provoacă tipul de politician hapsân pe care îl reprezintă Gheorghe Bunea Stancu, trebuie să recunosc că atitudinea fermă pe care a avut-o Stancu vizavi de şleahta de funcţionăraşi incompetenţi ai Primăriei cocoţată pe dosarul “Concordia” mi-a modificat puţin optica. Da, am s-o spun răspicat, Stancu a reacţionat ca un bărbat. Iar intervenţia lui capătă cu atât mai multă greutate cu cât, în ţărăneasca telenovelă argentiniană a politicii brăilene, majoritatea aşa-zişilor noştri “politicieni” se poartă ca nişte cucoane baldosite care fac continuu apologia ciorbei de burtă.

Citeşte mai departe

 

Liberalismul pe înţelesul tuturor

Libertarian sau impostor? - un articol de Dragoş Paul Aligică

Ce NU este liberalismul

Sa clarificam de la bun inceput ce NU este liberalismul. E important. Pentru ca azi, printr-o combinatie de manipulare, incultura politica si influenta subliminala a reziduurilor gandirii marxiste, liberalismul a ajuns sa fie vazut si promovat ca o ideologie a capitalistilor, a banului, a marilor acumulari de avere, a unor ” oameni mai fini, mai alesi, mai cu staif”, a grupurilor si claselor avute. Or, privind in istorie catre esenta idealurilor acestui mare curent intelectual si politic, descoperim ca nimic nu poate fi mai fals.

Mai intai, liberalismul clasic este mai mult decat orice individualist si propovaduieste atat egalitatea in fata legii, cat si egalitatea sanselor. Dar, in masura in care reflecta sau vizeaza o clasa sociala, aceasta este cu precadere clasa de mijloc. Nu elitele, nu “capitalul” sau “capitalistii”, nu un grup social anume. Dorinta sau profetia liberalismului este ca, in timp, clasa de mijloc va creste pana la a deveni aproape co-extensiva cu intreaga societate.

Dar cel mai interesant este ca, in masura in care problema “marilor capitalisti” si “marilor averi”  este adresata de liberalismul clasic, aceasta nu are loc in termenii cei mai cordiali. O astfel de afirmatie este o surpriza pentru cei care traiesc sau propaga mitul unui liberalism anexat “marelui capital” si esentialmente elitist. Realitatea este insa una incontestabila : liberalii clasici s-au distantat categoric de ceea ce ei numeau “plutocratie”, iar noi numim azi “moguli” sau “oligarhi”.

Mai departe: AICI

Un articol de Mircea Mihăieş

Excelent!

Muschetarii decrepiţi

Un interviu de Diana Corcan

Vă recomand un interviu făcut ca la carte despre Laura Sachelarie, cunoscuta antrenoare a Dianei Mocanu.

Semnat de Diana Corcan.

AICI

De câte ori ar trebui lustrat Ion Iliescu?

De cum aud pronunţându-se cuvântul lustraţie, foştii membri ai burgheziei roşii din PSD devin brusc livizi, sunt asaltaţi de bufeuri, au noduri în gât, li se apleacă şi parcă ar vrea concedii medicale pe viaţă. Onor-tovarăşul Ion Iliescu răcneşte cu bombonica amară a corectitudinii politice între măsele: “Este o lege întoarsă pe dos. Este un document stalinist şi un instrument demagogic”. Desigur, după cum reiese din calculul pesediştilor, aplicarea Legii Lustraţiei va veni ca o lovitură de coasă pentru partid, amputând nu mai puţin de 40% din efectivul de consilieri locali. Numai că nu cred că asta e problema ce apostează nopţile paradisiace ale lui Ion Iliescu, ci totul pare a viza capitalul de imagine al “titanului”.

Adică, imaginaţi-vă puţin: eu, Ion Iliescu, stăpânul suprem al social-democraţiei româneşti, iconul puterii politice post-decembriste, tătucul progresist al naţiunii, eu, Imperatorum, eu, tancul eliberator, eu, cel care am salvat cu bâta minerului ţara de parazitismul intelectualilor reacţionari,eu, cel care am purtat Revoluţia din ’89 pe umerii mei fragili şi lipsiţi de păcat şi am hrănit cu pipeta sfânta democraţie românească, acum eu să-mi închei măreţul destin fiind gonit pe uşa din dos, fiind dat afară cu mătura lustraţiei. Aici e marele ghimpe din coasta lui Ion Iliescu şi, din punctul meu de vedere, tocmai acesta e scenariul ideal şi corect ce ar trebui să pună capăt carierei politice preponderent resentimentare a unui personaj pervers şi ipocrit precum Ion Iliescu: gonirea pe uşa din dos. Dar, întreb eu, de câte ori va trebui oare lustrat Ion Iliescu pentru a se curăţa de tot sângele Revoluţiei? Încă o viaţă de om plus încă o viaţă de Iliescu!, aş spune – ca să rămânem într-un reper inteligibil.

Citeşte mai departe