Realităţi politizate

Bohumil Hrabal: "Prin cărţi şi din cărţi am înţeles că cerurile nu sunt deloc umane"

Luna: aprilie, 2010

Triumful neroziei, un articol de Mircea Mihăieş

Trăim – mai mult caoricând – în epoca urâtului, a exhibiţionismelor mizerabile, a kitsch-ului îmbrăţişat cu entuziasm de o generaţie nu doar incultă, ci şi de-o deprimantă goliciune sufletească. Oamenii nu mai cred în nimic, viteza derulării evenimentelor ne face superficiali, nu mai avem timp să aprofundăm şi nici să înţelegem ce se întâmplă cu noi.

Ştiu, fiecare epocă are idolii pe care-i merită. Dar cum să cedezi cu asemenea uşurinţă, ba chiar cu aplomb, în faţa prostului gust, a facilităţii obraznice şi a pseudovalorii dezgustătoare? Explicaţiile nu sunt complicate: când ştacheta a coborât atât de jos, orice reumatic ambiţios o poate trece fluierând. Orice individ încruntat e asimilat grupului de înţelepţi ai neamului şi orice obrăznicătură cu aere de savant îşi găseşte rapid adepţii. Nimic nou sub soare – veţi spune. Şi aveţi dreptate. Ce e neobişnuit în ziua de azi e viteza impunerii unor asemenea modele. Nu e un fenomen pur românesc. Şi din acest punct de vedere suntem perfect sincronizaţi. Inconsistenţa, mărunţişul, aberaţia, mizeria, simplitatea naivă, gargara veselă şi găunoasă fac ravagii nu doar în mediile ne-culturale, ci şi în rândul elitei occidentale.

Mai departe în România Literară

Mr. preşident…

Dacă până în prezent mârlănia patologică şi comportamentul primitiv (de un primitivism inconfundabil) îl recomandau pe Gheorghe Bunea Stancu drept unul dintre cele mai groteşti şi frustrate personaje nimerite pe izlazul politicii locale, atacul violent de zilele trecute la adresa lui Costel Filip, pe care l-a blagoslovit cu apelativul “panaramă”, marchează o nouă etapă în evoluţia umorală a preşedintelui CJ. De fapt, ca să n-o lungesc prea mult, avem de-a face pur şi simplu cu un golănău. Nu-i nicio metafizică la mijloc. Un golănău parfumat la subsuoară ce s-a trezit într-o zi şef peste judeţ şi a decis că singurele ingrediente prin care se poate face social-democraţie la Brăila sunt furca agitată în aer şi dialectica băloasă a invectivei.

Acolo unde ar fi trebuit să dicteze dialogul democratic, Bunea Stancu a plasat schizofrenia peceristă. Acolo unde ar fi trebuit să primeze dezbaterea publică, Bunea Stancu a implementat răcnetul preistoric. Acolo unde ar fi trebuit să decidă discernământul politic, Bunea Stancu a legitimat bâlba miştocărească, hârdăul cu contracte şi meteahna dobitocească a interlopismului. În fine, acolo unde s-a cerut a fi practicată social-democraţia, Bunea Stancu a reactivat facilitatea comunistoidă a execuţiei politice. La această extravagantă întunecime a minţii se rezumă tot “praxisul” stăncian.

Nimic nu e mai rău decât prostia agresivă, spunea Goethe. “Filipe, ce cauţi tu la stadion, mă, nenorocitule? Ai dat tu vreun ban la această echipă? Să nu mai vii pe aici, că voi stricaţi tot ce facem noi! Nu te astâmperi, ia zi, vrei să pun doi indivizi să te bată, ca să te înveţi minte şi să nu mai scrii tot felul de prostii în ziare? (…) Nu mai are ce căuta ăsta la stadion, iar dacă vine, aruncaţi-l din tribună pe panarama asta!”, exemplifică minuţios Gheorghe Bunea Stancu.

Desigur, tentaţia de a zice că Stancu a atins apogeul propriei naturaleţi este inerentă, însă, dincolo de acest aspect, preşedintelui CJ pare a-i fi intrat un ghimpe în coastă. Şi ghimpele nu cred că se numeşte “Obiectiv-Vocea Brăilei”, ci poate o “vibraţie” de la centru combinată probabil şi cu câţiva scheleţi…legislativi…ascunşi în cămară…Aşadar, nu ar fi o carenţă dacă am spune că lui Gheorghe Bunea Stancu au început, cum se spune în popor, să-i tremure nădragii. Curioasă este şi lipsa constantă de reacţie a celorlalţi PSD-işti brăileni în faţa “praxisului” stăncian. Nu înţeleg cum politicieni care se pot lăuda cu performanţa de a fi nişte adepţi ai sănătăţii mintale, precum senatorul Ion Rotaru, primarul Aurel Simionescu, Doru Damian sau Sorin Boşneag, acceptă, fără a crâcni, ca Stancu să conducă partidul după etica pestilenţială a unui patron de latrină publică. De fapt, există o explicaţie. O explicaţie simplă, clasicizată. Ori aceştia îl lasă pe Bunea Stancu să-şi dea singur cu tifla-n cap, ceea ce, în opinia mea, nu ar fi tocmai o alegere greşită,  ori sunt legaţi de acesta prin sute de iţe afacereşti pe care nu-şi permit să le rupă sau, în caz că ar comite acest păcat capital, nu-şi pot permite extravaganţa de a suporta iminenţa unui “deficit de capital”…De, n-ai cum să te opui canonului politic românesc contemporan, care pare să spună că un partid adevărat e un partid care ştie să-ţi dea cu sapa-n cap şi să-ţi lase impresia că de fapt te mângâie cu palma bunicuţei din poveste.

Oricum, nu ar fi nicio mirare dacă, în viitorul apropiat, domniei sale, electrocutat de cine ştie ce fascicul inspirator, i-ar veni ideea gingaşă de a scrie pe zidul redacţiei noastre “Moarte Oligofrenilor”, cu o rămurică înmuiată într-o farfurie cu balegă fabricată la “Caruz Brăila”. Ar fi probabil tot o atestare cinstită a personalităţii sale complexe de gânditor-psiholog, ca să ne raportăm încă o dată la cartea de vizită a domnului preşedinte, masseurul oficial al sportului brăilean.

Solidaritatea polonă şi nimicul românesc

Recitind în urmă cu ceva timp “Potopul” lui Henryk Sienkiewikz (romanul surprinde războiul cu suedezii, una dintre perioadele cele mai agitate din istoria Poloniei) şi urmărind reacţia polonezilor în faţa acestei ultime tragedii, mi-am spus încă o dată că Polonia este într-adevăr o naţiune grandioasă. Apoi, printr-o reacţie irepresibilă, m-am gândit brusc la… români şi, inevitabil, a început tăvălugul comparaţiei. Aşa că am deschis “Politice”, teribila radiografie a lui H.R. Patapievici despre “gena” poporului român şi am citit de la pagina 63.

Citeşte mai departe

Va fi tot un agramat politic?

Nici bine n-a apucat să pipăie plasticul tronului PDL Brăila, că Titi Dumitriu a îmbrăcat deja armura, şi-a trosnit degetele voiniceşte şi a ieşit în arenă, impulsionat probabil şi de reproşul fostei garde a pedeleilor locali, cum că îi lipseşte feeling-ul profund brăilean (acel feeling magic, esoteric şi, bineînţeles, corect politic, capabil de a ridica poduri şi aeroporturi din piatră seacă, nu-i aşa?).

Prima ţintă a lui Titi Dumitriu? Gheorghe Bunea Stancu. Iritat la culme de faptul că Stancu a declarat zilele trecute că nu vede în persoana lui cea mai bună alegere pentru PDL Brăila, Titi Dumitriu a reacţionat rapid, printr-un “blitzkrieg” bine plasat: “Faptul că şi-a adus aminte de mine mă bucură, reprezintă o recunoaştere a domnului Stancu, mă recunoaşte ca lider politic. Dar dacă domnia sa s-a amestecat până acum în treburile PDL Brăila, de acum înainte nu o va mai face. Nu înţeleg cum vine asta, vorbeşte şi îşi dă cu părerea despre un partid care nu este al lui, asta înseamnă că a avut treabă şi cu PDL Brăila până acum, nu? În plus, vreau să îi aduc aminte domnului Stancu că eu nu sunt gălăţean, sunt brăilean, chiar mai brăilean decât alţii care au avut funcţii de administraţie în acest judeţ”.

Până aici totul pare, cum se spune, OK! Titi Dumitriu vrea să se impună în târla politică brăileană pariind pe obşteasca retorică a patriotismului local: drept un politician dotat cu etică, drept un reformist intangibil, drept un justiţiar energic, drept un anti-Stancu etc. Însă rămâne doar o dilemă, care se cere punctată, dată fiind tradiţia urbei: oare în goana lui după putere (Primăria şi CJ-ul în 2012), Titi Dumitriu nu va fi lovit de sindromul Giana, adică nu-i va dispărea brusc orice avânt justiţiar, nu va vegeta într-o abisală nepăsare şi nu se va orienta după cum bate vântul parvenitismului sponsorizat de Stancu? Oare Titi Dumitriu nu va sări şi el de bună voie în malaxorul burduşit cu contracte dubioase al CJ-ului?

Citeşte mai departe

Gaston Bachelard

Aşa cum o defineşte Bachelard, reveria este condiţionată de absenţa grijii. În măsura în care visătorul “s-a desprins de grija care-i vine din grija altora”, în măsura în care “poate contempla, fără să numere orele, un aspect frumos al universului”, acest visător “simte o fiinţă care se deschide în el…Reveria nu se poate aprofunda decât visând în faţa unei lumi liniştite. Liniştea e însăşi fiinţa lumii şi a visătorului”. “Nu există reverie fără o stare bună”, scrie, în altă parte, Bachelard. Ontologia reveriei este una a stării bune şi a liniştii. Nu greşim dacă o considerăm – împreună cu Jean-Pierre Richard, continuatorul lui Bachelard în critica literară – o eudemonologie. Prin exegeza bachelardiană, lucrurile lumii au primit un sens, iar acest sens este unul fericit.

Mircea Martin

Cum poate, oare, un spirit să rişte să doarmă?

Gaston Bachelard

 

 

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.