J.-P. Sartre

Poate cea mai exactă compilaţie ce decriptează “greaţa” acestui Apocalips rentabil, cu o tonă de talent în spinare ( succesoman - după cum a vrut să ne informeze - doar de amorul neantului ), dar o minte sclipitoare ( şi în sensul creaţiei, şi în cel al “involuntarei” diagnostici prin repulsie ) care a fost Sartre:

Lucian Raicu:

“Revelator la maximum este cazul lui J.-P. Sartre. Punctul de pornire al carierei sale ( privit cu ironică stupefacţie Les mots ) este un triumf al gratuităţii, al iresponsabilităţii morale, al scrisului << în sine >>. Micul Sartre e un scriitor format, ajuns la blazare. El n-are nimic de spus, dar ştie să scrie. Tot imitând cărţile citite, tot respirând ambianţa de cultură a familiei, tot vrând să facă plăcere celor din jur şi să ilustreze, pentru că este tare ambiţios ( aşa va rămâne, în ciuda radicalei schimbări înregistrate în <<concepţia>> sa literară ), devine stăpân pe cuvinte, un maestru precoce, cât se poate de antipatic. Nu are importanţă ce scrie, totul este să scrie bine. Ajuns scriitor adevărat, se îndepărtează cu nespusă oroare de cel ce a fost: un mic monstru al ambiţiei literare gratuite  şi devine cel mai înverşunat partizan al literaturii responsabile; al bine-cunoscutei <<angajări>>. La fel de obsedat însă de realizare. Şi de cuvinte! Fascinaţia sa pentru Flaubert spune ceva.”

După 20 de ani

Un tulburător şi frust apel la memorie. Citiţi despre el în editorialul semnat de Cristian Robu-Corcan în Obiectiv -Vocea Brăilei:

“Este titlul unei cărţi a lui Alexandre Dumas. Apropierea pare nimerită pentru că, în esenţă, dincolo de istorie şi aventuri, romanul lui Dumas rezumă faptul că idealul, chiar şi după 20 de ani, n-a murit. Cam acelaşi lucru se întâmplă şi în România de azi, dar cu unele nuanţe care merită a fi subliniate.

Decembrie 1989 a adus pe stradă o categorie largă de oameni. Unii nu ştiut exact de ce au ieşit. Alţii au fost doar curioşi. Au fost şi unii care au cărat acasă tot ce le-a picat în mână. Dar majoritatea a fost compusă din oameni care s-au dus să moară pentru un ideal. Nu foamea şi frigul i-au înspăimântat, ci interzicerea conştiinţei, interzicerea libertăţii de a gândi şi de a simţi. Nu dorinţa de a avea trei frigidere şi şase automobile i-a determinat să-şi pună viaţa la bătaie, ci imposibilitatea de a mai suporta minciuna şi acea gravă falsificare a însăşi noţiunii de viaţă. Cei care au luptat şi au murit în Revoluţie, cei care au luptat şi au rămas infirmi, cei care au luptat şi, astăzi, sunt uitaţi pe undeva, pe la periferia istoriei, reprezintă esenţa acestui popor în forma lui ideală, netrucată de interese meschine, scopuri scârboase şi interese oculte. Pe aceşti oameni care dau o bună legitimitate acestui popor nu-i cunoaşte aproape nimeni. Şi nici nu sunt mulţi care ar vrea să-i cunoască. Idealul, pentru cei care n-au auzit de aşa ceva, este de neînţeles.”

Mai departe: AICI

Ilegitim şi criminal: trei ani de la condamnarea regimului comunist

Este titlul articolului semnat de Vladimir Tismăneanu în ediţia de astăzi a Evenimentului Zilei:

“Acum trei ani, pe 18 decembrie 2006, Traian Băsescu rostea în faţa camerelor reunite ale parlamentului un discurs ce avea să despartă apele în cultura politică a României postcomuniste.

Pe baza Raportului Final al CPADCR, şeful statului condamna regimul comunist, pe întreg parcursul existenţei sale, din 1945 până la Revoluţia din 1989, drept ilegitim şi criminal.

Reacţiile ultragiate, mergând de la huiduieli stalino-fasciste la rictusuri sardonice şi persiflări ieftine, de la „character assassination” la injurii grobiene, nu au întârziat. Ba chiar au început cu o săptămână mai devreme, când Congresul PSD, în unanimitate, urmând linia trasată de Ion Iliescu, liderul etern, a decis să condamne un document (Raportul Final) pe care nici un delegat nu-l citise.

Aceasta, în pofida faptului că preşedintele partidului, Mircea Geoană, într-un interviu din “Revista 22”, în 2005, declarase că salută un demers ştiinţific de analiză a terorii comuniste din România şi propunea ca preşedinte al unei comisii de investigare pe nimeni altul decât pe Vladimir Tismăneanu…

Dacă privesc în urmă, pot spune că s-a realizat foarte mult, dar nu suficient, în direcţia decomunizării. Este nevoie de discutarea cadrului legal al lustraţiei. Este nevoie de recalcularea (reducerea drastică) a pensiilor foştilor activişti şi securişti. Este nevoie de recunoaşterea publică a meritelor disidenţilor, ale tuturor celor care s-au opus dictaturii. Este nevoie de un nou tip de discurs politic, de practici procedurale, de repunerea în drepturi a CNSAS, de o nouă Constituţie, de o Nouă Republică.”

Continuarea : AICI

Lucian Raicu

Citind zilele acestea excepţionala carte din 1979 a lui Lucian Raicu, Reflecţii asupra spiritului creator, ochiul mi s-a poticnit - lispit de ”spontaneitatea” negativistă a actului premeditat – asupra distincţiei principiale de bun-simţ(deci minuţioasă în imperiul esenţei) pe care talentatul critic o face între literatura cantitativă şi literatura calitativă, fiind copleşit de actualitatea ei nemaleabilă, de vizionarismul ei logic (pentru cel care ştie cu ce se mănâncă ”crema” instituţională a culturii) şi de cât de bine ar putea ea servi pe post de etichetă – în sensul cantitativului, în opinia mea; şi un pariu procentual: 85% - ”controversatului” prezent literar românesc, cu tot subsidiarul lui de filiaţii, ramificaţii, complexe şi noime generaţioniste. Deci, fără prea multe reflecţii epilogice ( le voi face în altă parte, cu altă ocazie ), iată distincţia marca Lucian Raicu:

Discursul pe care…

…l-a ţinut Herta Muller la Stocholm cu ocazia înmânării Premiului Nobel pentru Literatură:

I se va spune tot “Prostănacul”?

După cum se vede treaba în forul maeştrilor-păpuşari din PSD, pe Mircea Geoană îl aşteaptă zile negre sub acoperişul viluţei baroce din Kisellef, mai ales că alaltăieri naşul ultra-bolşevic al pesedeilor, alias Ion Iliescu (secondat apoi de Năstase şi Mitrea pe blogurile lor personale), a ordonat întocmirea unei “radiografii” politice în cadrul partidului, adică i-a sugerat, într-un limbaj tehnic, lui Mircea Geoană că ar cam fi cazul să-şi depună demisia. Deoarece, se ştie, PSD-ul – pentru a-l cita pe Vladimir Tismăneanu – “nu este un club (o famiglia) în care se răsplăteşte eşecul, ba dimpotrivă”. Aşadar, Mircea Geoană ar trebui să-şi pună centura de siguranţă, pentru că impacturile frontale nu s-au sfârşit. Mai sunt câteva ziduri de luat în bot. Şi este şi normal să se întâmple aşa ceva, căci, dacă veţi privi o secundă dincolo de fumul umorilor politice, veţi observa că ceea ce se întâmplă la ora actuală cu Mircea Geoană nu e un joculeţ mârşav al destinului din care acesta să iasă în postura unui politician mesianic, dar cu vocaţia rateului curgându-i prin vene (cum încearcă domnia sa să ne convingă), ci este, ca să fac un calambur, o consecinţă firească a firescului.

Citeşte mai departe

Maestrul Evgheni Evtuşenko

Tancuri la Praga

Proiecte arhitecturale sovietice nematerializate

No comment…

“The building of the People’s Соmmissariat of Heavy Industry, A. Vesnin, V, Vesnin, S. Lyaschenko. 1934

A competition for the design of a building to house the People’s Commissariat of Heavy Industry (Narkomtyazhprom) on Red Square was announced in 1934. The construction of this grandiose complex of 110,000 m³ on an area of 4 hectares would have resulted in a radical reconstruction of Red Square and adjacent streets and squares of Kitai-Gorod. Twelve entries were submitted for the first stage of the competition. The impressive plans drawn up by the brothers A. and V. Vesnin-leaders of the constructivist movement-were not noted by the jury, along with a number of other entries, although the submissions included some of the most interesting architectural ideas and projections of this century. The building of the People’s Commissariat of Heavy Industry was never realised.”

Garbage City

Un imperiu al gunoaielor văzut prin lentila fotografului Bas Princen.  Locul? Mokatam Ridge, o renumită suburbie din Cairo ocupată, încă de la începutul anilor 50, de o comunitate de creştini copţi a cărei unică formă de trai este colectarea, prelucrarea şi reciclarea deşeurilor menajere şi industriale.

În ediţia de astăzi a EVZ

Imperiul lui Vântu se clatină

“Codinianul, Business Standard si agentia NewsIn caută cumpărator. Analiştii spun că piaţa media ar fi trebuit curăţată mai demult, alegerile au amanat însă un proces ineviabil. După 18 ani de la prima apariţie, ziarul <<Cotidianul>> se află în cel mai greu moment din existenţa sa: este ameninţat cu închiderea, dacă în trei săptămâni nu va găsi un investitor. Informaţia, dedusă iniţial din declaraţiile patronului Sorin Ovidiu Vîntu – care a anunţat, ieri, că renunţă la subvenţionarea publicaţiilor scrise, a fost confirmată oficial într-un anunţ intern asumat de conducerea Grupului.

<<De anul viitor, Grupul Realitatea-Caţavencu se va concentra din punct de vedere strategic pe media digitală, prin consolidarea şi dezvoltarea produselor tv, radio, online şi digital signage. Ca o consecinţă directă şi imediată a acestei decizii strategice, de la 1 ianuarie 2010, Grupul nu va mai fi implicat în editarea publicaţiilor Cotidianul şi Business Standard. În acest moment, se poartă negocieri pentru vânzarea companiei NewsIn>>.

La aflarea veştii, unul dintre angajaţii ziarului Cotidianul a făcut un atac de cord şi a fost transportat de urgenţă la spital, unde se află la secţia de terapie intensivă.“

Mai departe AICI.

 

Delir şi urâţenie

de H.R. Patapievici

“În ziua alegerilor, la ora 21.00, candidatul Mircea Geoană strigă «Am învins!» (şi sare de patru ori în sus, cu mâinile ridicate a victorie).

De unde ştie dl Geoană că a învins? De la cifrele exit-pollului. Împreună cu echipa, serbează toată noaptea, când la PSD, când la PNL. De ce serbează? De ce se crede învingător? Logica ne-o spune clar: pentru că are încredere în cifrele exit-pollului; iar în cifrele exit-pollulului nu poţi avea încredere decât dacă ai încredere în faptul că alegerile nu au fost trucate.

A doua zi dimineaţă, primul comunicat oficial al Biroului Electoral Central îl arată câştigător pe Traian Băsescu. Căutat de jurnalişti, dl Geoană tace. Tace toată ziua. Derută. Ce aşteaptă? Aşteaptă rezultatul final al Biroului Electoral Central. Acesta vine. Verdictul final confirmă verdictul parţial: câştigătorul alegerilor este Traian Băsescu.

În acest moment, abia acum dl Geoană decide că alegerile au fost fraudate. Dă un comunicat, acuză, ameninţă, cere anularea alegerilor. La fel face partenerul său de alegeri, omul care a pus electoratul PNL la dispoziţia PSD, Crin Antonescu. Nici dl Antonescu nu avea vreun dubiu, cu o seară înainte, că Mircea Geoană a câştigat alegerile. Acum e convins că au fost fraudate. Au apărut fapte noi? Nu.”

Mai departe AICI.