Bruno Schulz

by Liviu G. Stan

Bruno Schulz a fost poate cel mai fascinant, fantast şi desăvârşit scriitor-stilist pe care l-a avut Polonia secolului XX.”Manechinele”, singura carte ( un superb şi excelent construit volum de povestiri) care a fost tradusă în vreo două sau trei ediţii în România – ultima apărând sub auspiciile „Polirom”-ului în 2004 – scoate la iveală un cogito înzestrat cu un simţ hipnotic al textului( „Oraşul nostru se cufunda tot mai mult în cenuşiul cronic al înserării”, MANECHINELE), înscriindu-se în marea familie europeană a plăsmuitorilor de atmosfere crepusculare, alături de scriitori precum Andre Pieyre de Mandiargues, Michel de Ghelderode, E.T.A. Hoffman, D’Annunzio, Pascal Quignard, Guido Gozzano, etc.

Debordând de febra estetismului ocult caracteristic ontologiei polone, imaginarul lui Schulz – evidenţiind cu supra de măsură senzorialitatea „înăbuşitoare” a unui pictor expresionist -, este dominat de un fantastic kafkian al spaţiilor închise şi de tot soiul de sinestezii flamande ale aromei, toate concretizându-se în tripul unui delir oniric ( evident, în sens literar, nu medical).

Iată ce credea Czesław Milosz despre proza lui Schulz:”Ori de câte ori se vorbeşte despre Bruno Schulz, ne vine în minte numele lui Kafka(…)Autorul îşi povesteşte aventurile într-un orăşel de provincie, în care totul este transformat, augmentat, deformat şi schimbat de imaginea lui în vis. Aventurile acestea dezvăluie anumite trăsături absurde ale materiei. Din cauza fluidităţii sale, materia reprezintă o nesfârşită minune. Formele se umflă şi iau alte forme, dispar, apoi se transformă în ceva neaşteptat”.

Dar, de fapt, eu nu vreau să vă prezint literatura lui Schulz, ci grafica lui Schulz. Dar, de fapt, grafica lui Schulz este chiar literatura lui Schulz, iar literatura lui Schulz este chiar grafica lui Schulz. În fine, aveţi aici trei tablouri de Bruno Schulz: