Un sms…

Pe la 22.30 am primit următorul sms de la doi tineri intelectuali din Bucureşti:“Liviu, te anunţăm că suntem fericiţii posesori a 5 shoturi de absinth. Cum le-am câştigat, te întrebi. Uite eu şi S.( nu vreau sa-i dau numele ) am participat într-un club la un concurs de costume “scary”, că tot este porcăria de Halloween în seara asta. Ghici cum am fost deghizaţi? Nu, nu în Jack Spintecătorul. Nu, nu în Faust. Nu, nu în Silviu Brucan …ci în…pregăteşte-te…sunt două mărci înregistrate ale neo-bolşevismului post-decembrist…gata nu te mai ţin în suspans: eu am fost costumat în Iliescu, iar S. în Geoană. ) Am intrat amândoi ţinându-ne pesedistic de mânuţă…eu cu un ciocan, S. cu o seceră…Restul îţi voi spune mâine la telefon )

MARIAN COMAN – o cronică de carte

Vă recomand cronica scrisă de Cristian Robu-Corcan pe marginea cărţii de debut a lui Marian Coman, „Nopţi albe, Zile negre”. Construit cu un nerv analitic remarcabil, într-un ton echilibrat, fără apologii inutile şi remarci resentimentare, textul lui Cristian Robu-Corcan pare a fi prima întâmpinare serioasă, argumentată critic până la ultima impresie compoziţională, a cărţii lui Marian Coman. O carte care în nici un caz nu ar fi trebuit să beneficieze de un „tratament” atât de uşurel, expeditiv şi  prozaic, ca cel pe care l-a primit în majoritatea recenziilor. Veţi descoperi din Posibilitatea – MARIAN COMAN, un Marian Coman care n-are nimic de-a face cu trendurile nevropatiei scârbavnice ale literaturii de gang, ci un Marian Coman care deţine, sublimat sau nu, caracteristicile elementare ale unei identităţi cerebrale de scriitor. Ceea ce, în mediul actual literar, este din ce în ce mai des o raritate.

Popor, populaţie, electorat, nimic

Motto: “Fiecare se ia pe sine drept scop, primă şi ultimă raţiune de a exista”. (Alexandru Paleologu)

Că la ora actuală politica românească e o industrie de afaceri dubioase peste care domneşte, ca un roi de zmei burzuluiţi, o şleahtă de incompetenţi dezabuzaţi şi loviţi de sindromul reformei falimentare e lucru ştiut, clasat şi preschimbat într-o cultură fertilă. Că PSD-ul a trăit mereu o veritabilă reverie a muncii în vederea înhămării oricărei tentative de democratizare a mentalului colectiv, e de asemenea un lucru ştiut. Că spiritualitatea acestei naţii trăieşte de 20 de ani o continuă şi monstruoasă mutaţie spre punctul terminus al unei pervertiri barbare e un lucru bănuit, dar respins cu fanatismul hipotermic al ignoranţei. Însă am să mai adaug şi eu “cartea tehnică” a încă unui sindrom ce-şi face – cu prisosinţă – simţită prezenţa în special în climaxul oricărei campanii electorale. Care este? Consemnarea tacită la circul manipulant al dărniciei de partid. Cum adică? Adică participarea, într-un număr angoasant de mare, la manifestaţiile organizate de candidaţii la preşedinţie. Fie ele culturale, fie de sedare a conştiinţei prin îmbuibare cu mici colectivi, cu sarmale colective, etc. Asta nu presupune în mod obligatoriu că participarea va fi la fel de masivă şi la vot. Şi tocmai de aici pleacă mutaţia.

Citeşte mai departe

“Memorialul Durerii”, episodul al patrulea

Prefer să-i las pe cei de la Hotnews.ro să vă explice cazul lui Mircea Vulcănescu, unul din ”uriaşii” intelectuali ai culturii interbelice:

“Conducerea penitenciarului Aiud nu renunta la ideea exterminarii lui Mircea Vulcanescu si-l trimite din nou in izolare la Zarca, o celula neincalzita, in care detinutii dormeau direct pe beton. Un tanar detinut nu mai rezista si cade din picioare. Asistenta medicala ii este refuzata, iar inca o noapte dormita pe podeaua rece l-ar fi ucis. Mircea Vulcanescu s-a intins pe beton si l-a culcat pe bolnav peste el. Acesta avea sa-si revina, dar filozoful se va imbolnavi grav de plamani si va muri in scurt timp. Avea 48 de ani si a lasat un testament simplu, dar care arata intreaga conceptie crestina de viata a lui Vulcanescu : <<Sa nu ne razbunati!>>.”

De ce îl iubesc pe Papini?

“Evreii nu iubesc banul. Literatura lor, începând cu profeţii, e pe trei sferturi o glorificare a săracilor. Dar ca să te aperi de oameni, trebuie să-i distrugi cu fierul şi să-i cumperi cu aurul. Neputând întrebuinţa fierul, evreii se apără, în lipsă de altceva cu aurul, metal mai estetic şi mai nobil. Florinii au fost suliţele lor, ducaţii săbiile lor, lirele sterline puştile lor, dolarii mitralierele. Arme nu întotdeauna eficace, dar din secol în secol tot mai puternice, din cauza întorsăturii pe care o ia civilizaţia. Evreul, devenit capitalist în legitimă apărare, s-a pomenit din cauza decăderii morale şi mistice a Europei, unul din stăpânii pământului, însă împotriva voinţei şi a geniului său. Mai întâi, l-au silit să fie bogat, apoi au proclamat că bogaţia contează mai mult decât orice, aşa încât, prin voinţa duşmanilor săi, săracul din Biblie şi prizonierul ghetourilor a devenit stăpânul săracilor şi al bogaţilor.”

GIOVANNI PAPINI – “Gog“

 

OTV: o repercusiune naturală

Platou de televiziune. Atmosferă ocultă. Lumină roşie, lugubră, ca într-un cort de ghicitoare cubaneză. Pe fundal se aude o voce jeluitoare: Julee Cruise. Coloana sonoră din Twin Peaks.  Te trec fiorii.

Colaj al posesiunii, topire…

Stephan Balleux are un simţ baroc al grotescului. Stephan Balleux are o obsesie ceronettiană: tăcerea trupului. Şi, sub imperiul acestei obsesii, a creat în pictura contemporană o entitate-concept care se poate constitui într-o artă a putrezirii sau pur şi simplu în masca hâdă a postmodernismului doctrinar. Sau poate o ciumă picturală. Ori un estetism demoniac. Ori toate laolaltă, inseparabile prin distincţii de tehnică şi filiaţie. Oricum ceva – pentru a-i stabili forma – ca o şuviţă de mercur şerpuind în topire, ca o pată flască de fibre sanguine, ca un cearşaf de păr închegat. Toate palpitând în agonia unei modulaţii fără sfârşit. Dar fără a-şi distila forţele prin actul unei mutaţii funciare. Pe scurt: “Se tace în adâncimi reconciliate” ( Wertbung ).

Masacrul şi ignoranţa

“E teribil cât de puţini oameni ştiu despre masacrul de la Katin,  sau care nu mai vor să mai audă de Aiud-Sighet-Gherla-Jilava-Salcia-Malmaison! Şi nu doar tineri – pentru care nepăsarea, alintul hedonist şi lehamitea sunt dintotdeauna regale -, dar şi oameni de 50-60 de ani, pentru care aducerea aminte ar trebuie să constituie deopotrivă nostalgie elementară şi obligaţie morală! Am revăzut tulburătorul film al lui Wajda despre Katin.  <<Pe data de 5 martie 1940>> – citim în Dicţionarul comunismului coordonat de Stephane Courtois, tradus la Polirom în 2008 – “Biroul Politic decide aplicarea măsurii primitive maxime: execuţia, aceasta urmând a fi soarta a 25.700 de polonezi duşmani ai puterii sovietice, printre care şi ofiţerii. În raportul înaintat lui Hruşciov în 1959, Şelepin specifica următoarele: în aprilie şi mai au fost împuşcaţi 21.857 de oameni, dintre care 4.421 ofiţeri la Katin, 3.927 lângă Harkov şi 6.311 la Mednoe, lângă Tver.”     Dan C. Mihăilescu – Pornind de la neruşinare

Mai departe în Idei în dialog.

Sfârşitul filmului lui Wajda, ca să înţelegeţi despre ce este vorba:

O scufiţă roşie, o primărie, Guţă, ş.a.m.d.

Ieri polemizam cu un prieten pe seama următorului citat din Benjamin Constant:”Sistemul perfectibilităţii este singurul care ne fereşte de perspectiva infailibilă a unei distrugeri complete, care nu ar lăsa nici o urmă a eforturilor noastre, nici o urmă a succeselor noastre”.

Eu am spus: etc. El a spus: etc. Însă, cel mai important este că „etc.”-urile noastre coincideau în multe privinţe, dar în forme dialectice total diferite. De aici şi polemica. Eu eram un Debussy care-l cita pe Bergson. El era un Dostoievski care o cita pe Hanna Arendt. Pe scurt: polemica noastră avea toate şansele să producă o creştin-democraţie antistatală. Numai că, la un moment dat, după vreo două ore istovitoare de conspectări, contradicţii, cafele, ţigări şi bomboane de ciocolată umplute cu cremă de mentă, prietenul meu, afişând subit o expresie de-o gravitate aproape păunesciană, m-a întrebat, total pe dinafara subiectului nostru, dacă-mi pot imagina cam ce funcţie publică rezultă din următorul amestec, în aparenţă fără noimă, numai în aparenţă (spunându-mi că abia după ce ne vom da seama de funcţia publică rezultată, vom reuşi să înţelegem dacă citatul lui Benjamin Constant este doar un vertij romantic):

Editorial Cristian Robu-Corcan

Editorial de Cristian Robu-Corcan în Obiectivul de azi. Vi-l recomand.

“Speranţa moare ultima, dar moare şi ea în cele din urmă. Cam asta am simţit auzind de “virgula de la Brăila”.
Aşadar, la Brăila, există infiltrat în PDL un tip care pune virgule şi schimbă sensul politicii pedeliste. Aşa a declarat Gabriel Sandu. Şi a mai declarat, misterios şi grav, că va rezolva problema asta. Despre anumiţi oameni din cadrul PDL Brăila, care fac politică PSD, ne-a mai amintit şi Gheorghe Chiru. Dar de ceva timp, de Gheorghe Chiru nu se mai aude nimic. Se merită a fi precizat că, în afară de Gheorghe Chiru, nu am mai auzit niciun membru PDL exprimându-şi public convingerile antipesediste şi anticomuniste… de fapt, n-am auzit niciun pedelist brăilean care să aibă vreo convingere, una, oarecare.” Mai departe citiţi AICI.